Caută 
4 MIN
Parfumul discret al primaverii se face simtit si in galeriile Iasului. Cele din zona centrala s-au primenit aproape simultan, etalind oferte de neocolit. Soarele zilelor trecute a scos din ateliere… sute de artisti, semn ca entuziasmul expozitiv al breslei creste odata cu temperatura de afara. Unii se exprima pe simezele Hotelului Europa (Salonul 35), altii, in tandem, la „Cupola" si „Tonitza" (Ritmuri atemporale). Cum ar fi peste putinta sa va povestesc toate intimplarile meritorii din saptamina in curs, voi proceda reductiv, poposind deocamdata asupra unui singur proiect, cel de autor, derulat in incinta Galeriei „Dana", pe Strada Lapusneanu.
Rezident in sud-vestul extrem al gliei valahe, la Caras-Severin, aproape de Dunare, dar format in scolile de arta timisorene, Stefan Iosif Tasi (Tajó) este unul dintre numele importante ale artistilor autohtoni din generatia de mijloc. Intins pe mai multe pagini, cv-ul sau profesional contine toate ingredientele menite sa ateste o buna pozitionare valorica, atit interna, cit si internationala. Deschis experimentelor de tot felul, Tajó impresioneaza prin diversitatea formulelor expresive, concretizate fie in lucrari monumentale, performance-uri si land art, fie in compozitii de grafica, sculptura, pictura si colaj. Musikarte – denumirea expozitiei de la „Dana" – aduce in atentie citeva din piesele realizate in ultimii ani. Titlul sugereaza posibilitatea unui altoi simbolic intre carte si muzica, intre clasicul vehicul semiotic si armoniile sonore camuflate intre copertele sale. Ce anume legitimeaza o atare asociere? In cite feluri poate fi privita o carte? Cui ii este destinata predilect? Vazului sau auzului?
Gindita de regula in termeni obiectuali, cartea primeste conotatii multiple; ea este si cumul de semne grafice, si suma a „urmelor" vizibile prin care limba isi negociaza si cimenteaza semnificatiile, destinindu-le uzului colectiv. Intr-un sens cultural, ea devine arhiva a intelepciunii si memoriei comunitare, capatind alura emblematica, reprezentativa. A cunoaste rostul scrisului, a „avea carte" erau odinioara indiciile ascendentei educative si onorabilitatii publice. Trei din marile religii (crestinismul, iudaismul si islamismul) asuma cartea ca simbol identitar. Pentru crestini, de pilda, Biblia este depozitara mesajului divin, revelat, solicitind antrenarea unor abilitati speciale de lectura si interpretare. „Cartea Vietii" este cea deschisa de Creator inca la Facerea lumii. In lectura Sfintilor Parinti, lumea insasi se desira ca un sul de carte, urmind a se inchide in ziua Judecatii de Apoi, cind vom parcurge ultima pagina, ultimele rinduri, ultimul cuvint, ultima litera, pregatind tacerea definitiva din final. Istoria insasi este lectura, timp masurat, pastrind cadenta semnelor si a evenimentelor successive. Intr-o metafora cu iz semiotic, natura insasi este vazuta ca o carte, vorbind indirect despre creatorul ei. Fiecare semn trimite, astfel, la instanta superioara care l-a facut posibil…
Pentru Tajó, cartea este si obiect lecturabil, dar si imagine expusa delectarilor privirii. Vazuta din exterior, ea pare statica si silentioasa. In realitate, cartea „vorbeste" prin taceri elocvente, rasfatindu-si cititorul cu eufonia cuvintelor pe care le parcurge solitar. Cartea „instrument" are forma unei armonice pe care o deschizi si inchizi dupa voie, loc al vibratiilor care magulesc simturile si entuziasmeaza mintea. Intilnim in expozitie carti de toate formele si culorile, cu destinatii imprevizibile: carti ale arhitectului, postasului, fierarului, carti de muzica, carti inchise si deschise. Discuri muzicale, un gramofon, instalatii – portativ transpun cartea in registrul auditiv, facind-o oarecum sa „in-cinte", deopotriva, ochiul si urechea.
Sugerind suprapunerea foilor de hirtie, una din carti se ridica semet, aidoma piramidelor egiptene. Piatra, in acest caz, este substituita de un material perisabil. Obiectul in cauza trebuie „judecat" insa nu in baza consistentei suportului, ci din aceea a importantei si „greutatii" mesajului. Scripta manent – ceea ce este scris dureaza mai mult. Lucrarile de tip Coperta au verticalitatea unor ziduri fortificate, precum cel „al plingerii" de la Ierusalim, in crapaturile caruia se depun mesaje catre un destinatar indepartat. Textul este tesatura, intretesere de semne si semnificatii. Covoarele lui Tajó (unguresti, germane) sint colaje, calcuri lingvistice cu rol decorativ. Larg deschise privitorilor ori stivuite si presate pe rafturile bibliotecilor, cartile fac obiectul unei admiratii auctoriale nedisimulate.
Am putea gasi in lucrarile lui Tajó numeroase sugestii esoterice si kabbalistice. In absenta vreunei confirmari directe, nu m-as hazarda insa in supozitii. De ce insa cartea? Poate pentru ca ascunde intre copertele sale sensuri inca nebanuite. Literele sint putine si numarabile, in timp ce permutarile lor – infinite. In ritmul lecturii, cititorul experimenteaza deopotriva placerile privirii, cit si pe cele auditive. Cuvintele scrise sint destinate nu ochiului, cit urechii, ca si cum ar fi auzite. Expozitia de la „Dana" ni se arata ea insasi in felul unei carti deschise, in asteptarea „cititorilor" dornici sa-i descifreze semnele si sa-i asculte muzica…
