Cel mai relevant dintre teste

O emisiune (cred ca pe Prime-ul nostru) despre tam-tamul transferarii lui Timofte, proaspat uns, in resedinta prezidentiala de la Condrita. N-am fost niciodata pe-acolo, dar, din secventele difuzate, vezi pe data ce pitoresti sint locurile si iti poti lesne imagina ce trai pe vatrai duce chiriasul retras prin asemenea parti. Ma rog, functie coplesitoare, bataie de cap aferenta, plus ca mai pica cineva simandicos (gen ambasadorul Rusiei) si normal ca n-o sa-l primesti la bloc, unde pe scara – ca si pe palier – stau sa te fenteze cu cinism cocoloase, mucuri de tigara, prezervative, ba chiar seringi cu acul ruginit ca expresie a sincronismului nostru incontestabil si abundent, oho, european…

Asta cu gindul la felul in care proaspatul presedinte intelegea sa motiveze presei mutatul in imobilul de protocol: „ca sa nu  incomodam mahalenii"! Substantivul e un derivat de la „mahala" (si un truvai autohton, presupun, pentru ca nu l-am intilnit nicaieri in alta parte); un localism, asadar. Mahaleanul, de fapt, e o marca a zonei rurale: il folosea mica, Dumnezeu s-o ierte, cind se referea la vreun vecin din preajma casei sale. Mahaleni la bloc e o monstruozitate hilara si, realmente, proba irefutabila (determinativ cu premeditare, sa vedem cu ce fel de basma ies consilierii prezidentului…) a inadecvarii. Timofti e unul dintre multii de la noi din afara limbajului, dintr-o zona presintactica (si sigur prenotionala!).

Am citit mai demult (acum vreo citiva ani buni), intr-un editorial de Nicolae Manolescu, ca vorbim precum gindim si ca improprietatile de limbaj sint carente dovedite de conceptie, hibe ale travaliului interior. Nu pun la indoiala ideea: avem, aici, dovezi berechet de proasta premisa, ca sa zic asa, indivizi care se exprima infiorator, pentru ca gindesc, pacatele lor, intr-un mod discordant, defazat. E un mit de adormit duglisii cum ca ne-am mai resimti dupa veacul de coabitare cu muscalii, dovada exceptiile, tot mai multe (si, unele, absolut eclatante), care intrupeaza regula efortului personal, revolta mirobolanta impotriva inertiei si a sistemului. Pe Timofti, si pe altii ca el, nu l-a costat nimic (sau, ca sa fiu mai concesiv, nu-l va fi costat mare lucru – ia, colea, citeva luni benedictine de alfabetizare si lectura) sa se puna in dreapta perspectiva a termenilor. Daca te ajunge mintea sa inveti ceva cod penal si civil, continuind, totusi, sa te exprimi ca un izdavoi (versiunea autohtona pentru „carutas", stimati lingvisti), e semn indubitabil de mitocanie interioara si ca atare de nesimtire. Imi pare rau ca trebuie s-o spun. Rau nu fiindca ar fi fost, vezi Doamne, cazul sa menajez sensibilitatea recent investitului (paguba-n ciuperci – ca si in cazul celorlalti schiloditori ai limbii romane), ci pentru ca, volens-nolens, toasu’ Timofti ma reprezinta si pe mine, este, pina i se ispraveste mandatul, o marca indelebila. Cu simbolul acesta (n-am zis stigmatul!) va trebui sa traiesc inca ceva timp de-acum inainte.

Asa ca nu m-a mirat prea tare ca si Timofti, la fel ca antecesorii sai, a expediat la bagatele, la preocupari, chipurile, marunte, neavenite (spre a folosi totusi un termen pe intelesul domniei sale) problema denumirii corecte a limbii („ca-i romana, ca-i moldoveneasca" – ?!). De la unul care confunda, obtuz, vecinii cu mahalenii nu te puteai astepta la o reactie adecvata, alias – in contextul de fata – onesta. Ce inseamna insa, domnule Timofti, pe plaiurile noastre, reactie onesta intr-o problema atit de sensibila si care a ulcerat constiinta a generatii intregi, malformindu-ne, de fapt, la scara nationala? Nimic decit curajul (obligatoriu, dupa atitea decenii de servitute) de a repudia o farsa istorica – tocmai farsa prin care Moscova a pus-o aici de-un avanpost geopolitic si identitar. A decreta la noi, oficial, la deschisa scena constitutionala, limba romana inseamna, vorba lui Nicolae Negru, a denunta ticalosia rusilor „care au ridicat o «cortina de ura» pe Prut".