Cind s-o facut poama

La noi in sat oamenii calculeaza timpul dupa anul in care s-o facut poama: "Cind te-ai luat cu Natalita?" intreaba cite cineva. "La patru ani dupa anul cind s-o facut poama". Sau: "Cind o fost cutremurul cel mare, dom’le?". "A, cu vreo cinci ani dupa se s-o facut poama". Fireste, poama se face in fiecare an, c-asa-i rinduita lumea: nu se poate fara poama si mai cu sama fara vin. Asa ceva nu se exista. Dar in anul cela s-o indurat Dumnezeu si s-o facut mare belsug de poama, cum nu mai tine minte nimeni sa mai fi fost altadata. Stateau strugurii pe tufa ca batuti cu lopata, mai sa rupa lastarii. S-o mai dat Dumnezeu si o vreme la marea stiinta: soare-soare, vinticel sa vinture tufele si ploaie cu tiriita, ca n-o putrezit nici o boghita.

Si s-o facut vin valuri-valuri… Da’ era si tare! Nu stiu cum, o fi batut soarele mai chiezis, ca s-o facut mult si tare. Umblau femeile cu gura pina la urechi pe drumuri si nu mai nimereau casele. Ei, sa stii, cind ai sa vezi femei bete pe drum, inseamna ca vinu-i tare anu’ ceala.

Nu mai stiau oamenii pe un’ sa puna vinul. Si-au umplut ei butoaiele, butoiesele, balercile si balercutele, poloboacele si polobocelele de toate felurile si marimile, damigenele, bidoanele, canistrele si gagistrele (de ce rideti?), butelcile si butelcutele, budanele si budanelele – da’ degeaba! Innebunisera butiile de atita vin si aruncau cepurile cit colo, improscind singele Domnului pe jos. Umblai prin crama cu cizme de cauciuc, ca la inundatie. Daca se lua vreun cine dupa tine si linchea de pe jos, cadea lat acolo si trebuia sa-l apuci de tohoarca si sa-l zvirli afara, ca sa nu te impiedici de el, ca si asa de-abia te tiriiai tu. Orisicit, cinele are patru labe, dar ce te faci tu, biet om, cu numa’ doua, faradecit sa te pui pe brinci. Ieseau soarecii din borte fara frica, da’ cu ochii bleojditi si indrazneala mare, gata sa sara la mita ca s-o scarmene. Se imbatasera de la damf, saracii.

Pe urma oamenii au inceput sa puna vin si prin ciubere, prin putini, putinici si putinele, prin hirdaie, cofe si cofite, cofaiele si cofaiese pe care nu le mai folosisera de ani si ani de cind cu caldarile iestea de tabla si de plastic. Sa nu uit de chiupuri si ulcele, ulcioare si ulciorase, oalele de lapte, caldarusa cu felestiocul pentru pacura, cazane, ceaune, ciubere, bardace, garafe si garafioare, deje si linuri – toate erau pline ochi! Ba unii dadeau jos din pod si oboroace hirbuite de pe vremea lu’ bunelu’, din celea facute din coaja de tei, si le umpleau. Ce sa faca oamenii?! Cit despre caldari, erau umplute si ele, ca, oricum, nu mai mergea nimeni la fintina dupa apa. Donitele, donicutele si doniciorele erau umplute de mult pina la buza, iar vacile, bietele, rageau in tot satul din pricina nemulsului.

Mosu-meu Mitica a Anicutei o umplut troaca de la porci cu feteasca regala: cum sa piarda el asemenea bunatate! In orice caz, porcii nu mai aveau nevoie de troaca, ca mincau numai tescovina. Stateau toata ziulica pe brinci si faceau: niorc-niorc! niorc-niorc! Nu rideti! Era pacoste mare! Acolo isi faceau veacul, pe tescovina, si, daca vreai sa-i mini la cotet, ridicau surlele inspre tine si grohaiau obraznic, ca niste betivi carora vrei sa le iei sticloanta de sub nas. Nu mai vorbesc de cucosi, care se imbatau ca porcii cu boghite de tescovina si, desfrinati din pricina alcoolului, siluiau fara de rusine pe bietele gaini toata ziulica. Aveam noi o gaina batrina, Maricica, ce se invatase cu cocoseala ca tiganul cu scinteia (na, ca iar nu-s corect politic!) si, numai ce vedea cucosul, se lasa repejor pe vine.

Mos Mitrita din deal aman mai stia sa-si faca gura leica si pintecele balerca. Avea un sicriu "pentru moarte" pe care pina una-alta il tinea plin cu fasole in pod. Acuma insa, impins de nevoie, mos Mitrita umpluse racla cu "sculau" negru ca singele de porc gata sa se inchege. Si zicea mosul baietilor lui: "Nu va cer sa-mi faceti cavou de caranida si cruce de aur la cap. Uite asa sa ma duceti la groapa: in racla cu sculau! Si, daca am noroc sa moara si baba deodata, sa ne puneti unul linga altul: gurita linga gurita/ca doi pui de prepelita. Da’ sa nu uitati sa-mi puneti la cap o oala cu moare de curechi, ca sa ma dreg. Cum sa ma infatisez cu capsa pusa inaintea Celui Prea Inalt?".

Ceapeurile si iaseurile nu mai aveau unde pune vinul si luase partidu’ hotarirea sa-l depoziteze in cisternele de la CFS. Stiti, sint niste cisterne mari, de citeva tone una. Apoi tine-te betie!… Veneau oamenii din sectii si beau cit puteau, ba mai carau si pe-acasa. Vazind acestea, conducerea a pus paza intarita, da’ ti-ai gasit: paznicii beau cot la cot cu hotii, caci la noi, vorba lui Dinescu, problema e cine-i pazeste pe paznici. Directorul era si el clampa cind i-a dat primul secretar telefon sa-l intrebe cum sta cu planul. Directorul de-abia mai blestea din gura: "Premihic…permi…teti sa…hic!". "Poftim?!". "Premiteti… hic! Sa raprotez…ra-por-tez". "Ce-ai patit, directore, ai dat-o si tu pe ulei? Ia vezi ca ti se clatina jiltul!". "Taiti, tov sechicretar! Jlitu’?". Si Jlitu i-a ramas porecla.

Parca innebunise lumea! Prin sectii erau oamenii trosniti rau, ca de meteoritul tungus… Nu mai lucra nimenea: beau si stateau la taclale. Ce mai contau lipsurile, ca te sculai la patru noaptea sa stai la coada la lapte, ca n-ai ceea, ca n-ai cealalta. Erau vremuri grele, daaa! Ceausescu mergea cu proasta lui in China, in Coreea si venea cu ideea scalimbaielilor de pe stadioane, iar noi toti trageam virtos la musteata.