Cine arunca piatra?

Pe strada, o reporterita tv. chestioneaza niste (relativ) tineri: „Ce stiti despre fosta Securitate, despre actualul SRI?" „Eram prea mic atunci – raspunde un tanar cu ochelari si rucsac – dar stiu ca n-aveai voie sa vorbesti orice si oriunde, ca puteai s-o patesti…" „SRI-ul –  raspunde altcineva, ca la carte – trebuie sa se ocupe de securitatea nationala, de retelele de crima organizata, de retelele teroriste, nu sa urmareasca oamenii, persoanele particulare…" Raspunsuri de bun simt, care dovedesc ca tinerii „din ziua de azi" sunt (relativ) informati de ce se intampla in jurul lor, in pofida unor clisee de taxare (indeosebi din partea celor mai in varsta), cu un a depreciativ in fata: asociali, apolitici, atipici, anormali, aaa…

Este si imposibil, cu atatea surse de mediatizare, sa nu receptezi ceva din ce te inconjoara, chiar daca nu te intereseaza in mod special. Cu totul alta era situatia in vremea Securitatii, cand sursele media autentice si accesibile erau atat de putine si, preponderent, radiofonice: BBC, Europa libera, Vocea Americii, RFI, Deutsche Wele. Si mai toate bruiate, incat iti trebuia tenacitate si rabdare, ca sa le receptezi. Si sa-ti invingi si teama ca vei fi prins, divulgat, deconspirat, ca si cum, ascultand un post de radio, ai fi facut cine stie ce act dizident! Exista o – niciodata intreaga – bibliografie la tema, intre care, tragi-comica, o carte recenta, care recupereaza din arhiva CNSAS bancurile politice. Poate ma voi ocupa de ele altadata. Acum sunt inca sub coplesitoarea impresie produsa de un text al lui Virgil Nemoianu (Victime si vinovati; spre o abordare pluridimensionala, „Convorbiri literare", noiembrie a.c.), care a facut substanta interventiei domniei sale la Colocviul international dedicat, recent, lui Stefan Augustin Doinas, de la a carui moarte s-au petrecut, iata, zece ani.

Sunt sensibil la orice are atingere cu autorul celebrei balade Mistretul cu colti de argint, pe care am si parodiat-o, simpatetic, in anii terminali ai studentiei mele, cand semnam o rubrica de acest soi in revista „Amfiteatru". Tot acolo i-am parodiat pe Caraion, pe Geo Dumitrescu, pe Sorescu, pe Ilie Constantin, pe multi altii… Mai apoi, pe Doinas il publicam, cel putin odata pe an, in „Cronica" stra…veche, ii comentam cartile, eu sau alti cronicari. Am si fost, in aceeasi echipa, la „Serile de poezie de la Struga" / Macedonia. Vi-l imaginati pe acest om sobru, elegant, deferent, abstras si, peste toate, mult mai in varsta decat noi, vi-l inchipuiti cantand, dimpreuna, pe un podium, cantece populare romanesti, in fata unor scriitori veniti din toata lumea?! In anul urmator (1978), acelasi Doinas, la Colocviul de Poezie de la Iasi, va tine un discurs inaugural necrutator, privind starea natiunii si, indeosebi, a literaturii incat – asa cum remarca, tot atunci, un alt participant (Dan Verona) – Colocviul se putea incheia… inainte de a incepe. In toti acei ani, Doinas a fost, pentru noi, cei din generatia mai tanara, un reper moral si intelectual, un „paznic de far" – spre a folosi formula altui „paznic de far", din epoca. Si atunci, cum sa nu fii bulversat, derutat, ruinat sufleteste, cand afli ca acest model, chiar el, a dat cu subsemnatul, la Securitate?! Sau Paleologu. Sau Caraion. Sau Balaceanu-Stolnici. Sau, de la Iasi, doctorul „de suflete" Constantin Romanescu. Si, vai, atatia altii. Eu unul, la devoalarea acestor cumplite taine, mi-am zis, precum cronicarul: „desartarea desartarilor si toate sunt desarte".

S-a mai vorbit despre victimizarea, despre incriminarea victimelor, dar nimeni nu a facut-o, pare-mi-se, pana acum, cu atata luciditate, directitate, coerenta si pertinenta precum dl. Nemoianu. El pune, asa zicand, degetul pe rana – o rana care supureaza de peste doua decenii, adica de cand a inceput mineriada dosarelor de Securitate. N-as zice, precum hermeneutul, ca CNSAS este „continuare si instrument al securistilor de odinioara", institutia avandu-si rosturi si contributii indubitabile la asanarea morala a societatii romanesti. In acelasi timp insa, o gramatica a erorilor, fie si neintentionate (sa punem, totusi, prezumtia de nevinovatie), a dus la anatemizarea, mai mult inca, la a doua rastignire a unor oameni care, dupa ce suportasera un regim cumplit de coercitie fizica, au trebuit sa mai suporte inca unul, de condamnare morala. Pentru multa lume, „Dosarele (de securitate, nota mea) au fost socotite «litera de Evanghelie»", fara a se lua in calcul faptul ca multe erau/ sunt contrafacute, dl. Nemoianu aducand uluitoare exemple de plastografie, de pura inventie, de „tactica ponegririi", de inregistrarea falsa a declaratiilor, de declaratii facute sub presiune. Cine garanteaza autenticitatea documentelor, care au fost/ sunt „hrana de toate zilele a giganticei organizatii (a securitatii) vreme de circa o jumatate de veac"? Ne amintim cu totii episoadele gen „Berevoiesti", cand s-au aruncat camioane de dosare. Sau anii lungi, de tergiversare, cand aceleasi dosare au trecut de la Secu’ la Armata, de la Armata la dracu’ mai stie cine, astfel incat au fost filtrate si rasfiltrate, pana a ajunge in ograda CNSAS. Mai clar spus, au disparut cele care trebuiau sa dispara.

Dupa ce stabii – sau dosarele lor – au disparut, au fost scosi in fata si supusi oprobiului public cei pe care dl. Nemoianu ii numeste „auxiliarii, adica informatorii utilizati de aparatul represiv pentru controlul maselor". Si pentru controlul lor, in cazul celor iesiti din inchisori, care trebuiau tinuti „in stare de provizorat", cu sabia lui Damocles deasupra capului, cu spaima ca in orice clipa pot fi  bagati din nou la zdup. Dl. Nemoianu pune problema priorizarii: in timp ce organele represive si-au vazut, linistite, de treburi, cei mai multi papandu-si, fara apasari de cuget, pensioarele babane, victimele de altadata devin subiecte de balacareala media. Toti saliveaza de placere, afland ca Cutare sau Cutare somitate publica „a colaborat". Evident ca au fost si suflete tari, care au rezistat presiunilor si au refuzat pactul cu diavolul, dar… Dar depinde de constructia psiho-somatica a fiecaruia. Zice Doinas, intr-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache, cu putin timp inainte de a pleca dincolo: „Cei care, ca mine, au facut compromisuri – intrucat compromisul era conditia de a-si realiza vocatia de scriitor – vor legitima aceasta perioada de timp ca un regim ticalos, care nu permitea crearea de valori artistice decat cerand tributul colaborarii ideologice. Cei care (tot ca mine si ca multi altii) au depasit acest purgatoriu, ajungand, vai! destul de tarziu sa-si publice adevaratele carti, care ii reprezentau, se legitimeaza pe ei insisi nu ca exponenti culturali ai regimului comunist, ci – dimpotriva – ca exponenti ai rezistentei culturale fata de acest regim."

Si, puncteaza dl. Nemoianu: „Judecata etica devine extrem de complicata in astfel de cazuri". Doinas – care a facut vreo sapte ani de inchisoare politica – este pus la stalpul infamiei, injunghiat a doua oara, de catre cine?! Si raspunde tot domnia sa: „de catre satelitii si epigonii acelora, poate intristati ca n-au participat la prima injunghiere".