Civilitatea limbajului

In copilarie, la un moment dat, aparuse in gasca noastra de decretei „fara numar" un baiat pistruiat care avea o compulsie curioasa, cum sa-i zic, de ordin „lingvistic". Folosea cuvinte super-specializate sau macar neobisnuite, in contexte fie banale, fie improprii, declansand celorlalti pusti priviri stupefiate, cand nu de-a dreptul senzatii halucinante. Venind odata, de exemplu, de la piata, cu o plasa leganatoare pe langa picior si intrebat fiind – „Ce-ai cumparat acolo, mai Marcelus?" -, omul raspunse senin, dar afectat, din varful buzelor: „Ceva branza de vita pentru maman!" Vaca i se paruse, neindoios, prea ignara, „prea de la tara", vorba reclamei. Cu o alta ocazie, pus de tatal lui (papa) sa ude iarba din fata blocului, micul retor ne-a informat scurt: „Termin de umectat peluza si vin si eu" (in situatie similara, spusese mai demult: „Umidez florile, baieti! Nu vreti sa ma ajutati?"). Cei dintre noi care – evitand, din comoditate, sa consulte DEX-ul pentru a afla, de la sursa, legatura dintre actiunea de a uda si fenomenul de a umecta/ a umida si si-au chestionat, naivi, parintii asupra absconselor semnificatii – au suportat, desigur, dureroase consecinte. Oricum, Marcelus s-a consacrat, in amintirea colectiva, cumva post festum. Ne-a atentionat, intr-o anume imprejurare, cu aer conspirativ, ca a gasit in camera fratelui sau mai mare o revista „cu coituri traznet", pe care ar vrea sa ne-o arate pe inserat. Cu totii am crezut ca era vorba despre deltaplanorism, pasiunea majora a respectivului frate, si am dat dezinteresati din maini, uimindu-l pe baietelul pistruiat. Peste ani, cand a inceput studiul anatomiei la scoala, fiecare membru al gastii si-a dorit sa calatoreasca, in timp, cel putin pe intervalul a cinci minute, pentru a-i administra o bumbaceala „traznet" locvacelui Marcelus.

Pretiozitatea discursului, „neologismita" sau chiar „barbarismita", daca-mi sunt permise niste fortari lexicale in ton cu natura prezentului comentariu, nu constituie raritati in spatiul „intelighentiei" romanesti actuale, trecute ori viitoare. Formandu-ma intr-o comunitate (suficient de extinsa si diversificata) de specialisti in umanioare, am avut ocazia, de-a lungul vremii, sa aud (si sa notez!) numeroase bizarerii lexicale. Am cunoscut insi care – fermecati de un peisaj natural – au observat, cu vizibila exaltare in glas, ca se afla dinaintea „unui decor elizeic". Altii – filologi cu state vechi, insa (si) indivizi cu inclinatii tehnice totodata – se banuiau a fi intr-o „stare de filotehnie". Un coleg anglist, iritat de anti-americanismul francez, mi-a marturisit, confidential, ca „a ajuns galofob". Un filozof autohton a precizat, de asemenea, „la un pahar de vorba", ca „ideogenia atinge cote maxime", in cazul lui, intotdeauna, in zori. Altcineva, ultragiat de coruptia moldo-vlaha, afirma taios ca „Romania este o tara a intercesiunii, unde mana forte are caracter exigibil". Nici Obama nu a scapat de stilistica neologist-iconolatra asa-zicand. In 2008, dupa alegerile americane, un distins sociolog constata intr-un speech universitar: „Avem, iata, primul melanoderm din istorie la presedintia Statelor Unite." Basescu era caracterizat drept „un monstru venenifer", iar contraopinentul Antonescu drept „o paiata rubila". In sfarsit, Ceausescu ar fi fost „un lider sanguinolent", in timp ce Ponta ramane doar „un tiron". Un editorialist il suspecta pe Vadim Tudor de „hlestacovism" (a se vedea personajul Hlestakov din Revizorul de Gogol, n.m.) si se angaja sa inventarieze minutios toate etapele tranzitiei post-comuniste, de pe plaiul mioritic, „intr-un monumental diarium". Pe aceeasi linie, feminismul contemporan este „o forma de amazonomahie", discursul critic postmodern „hialoid", in contrast cu cel modern – „preponderent, ambetant". „Celeritatea (iuteala, n.m.) tinerilor de azi" creeaza premisele superficialitatii si de aceea junii „merita, frecvent, fustigatii" (pedepse, n.m.). Multi „infereaza" ca politica romaneasca nu se afla pe drumul cel bun si propun, in consecinta, ca reprezentantii ei sa intre in starea de „galerieni" (condamnati, n.m.).

Limbajul colorat cu neologisme sofisticate si/ sau barbarisme socante ascunde, indubitabil, o fragilitate identitara. Conturul neconcludent al personalitatii determina, dupa principiul vaselor comunicante, snobismul lexical. E aici defularea tardiva a unui sine captiv – timp indelungat – in ariergarda existentei. Istoria (netraita) se sublimeaza adesea in material discursiv, retorica imbracand astfel pestrit (si, ca atare, batator la ochi: obiectivul real, fundamental, in fond, al vorbitorului „sofisticat"!) biografia cenusie. Daca pentru „retorul" acestui tipar stilistic viata risca sa fie, integral, terna, limba devine, in contrapartida, ar admite chiar el, o „mare branza". Invariabil, de vita.

Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor si decanul Facultatii de Litere din cadrul Univeristatii "Al. I. Cuza" Iasi

Publicitate și alte recomandări video