Cliseele unui esec senzational

Ca mai toti oamenii muncii aflati in criza de timp, multi dintre proletarii condeiului ajung la un moment in pana de inspiratie. Abandonati de muze si chisati vartos de superiori, sarmanii condeieri recurg finalmente la clisee, spre satisfactia sefilor si intru multumirea publicului. Sa fim sinceri: cliseul e dubios (lenea mintii naste monstri), dar eficient. Spatiul dintre gandire si limbaj se podeste mai usor cu vorbe si fraze de-a gata decat cu produsele de lux ale cuvintelor si enunturilor mestesugit slefuite.

Ca tot poporeanul, am fost zilnic pus la curent, talk-show-izat si dopat cu stiri, dezbateri si dezvaluiri privind combinatul Oltchim. Ca tot oraseanul informat, am fost intrebat, descusut, somat sa imi exprim parerea. In sfarsit, ca tot omusteanul, mi-am vazut de ale mele. Singurul lucru pe care, eventual, l-as fi avut de spus ar fi fost ca s-au schimbat doar actorii, nu piesa. Parintii mei, lucratori fruntasi in industria comunista, au sfarsit in fruntea cozii de oameni fara loc de munca, dupa ce intreprinderile la care lucrat au urmat traseul binecunoscut: from hero to zero, adica de la mandria economiei socialiste la rusinea economiei capitaliste. Unde au fost odinioara fabrici si uzine, se vad astazi ruine, blocuri, birouri si supermagazine, ceea ce inseamna ca productia de masa a facut loc consumului de masa. Chiar si cine nu produce, consuma. Nimic nou sub soare.

In planul cotidianului gazetaresc, marea destramare prin privatizare a fost dublata de un proces de senzationalizare tot atat de amplu si de intens ca si prabusirea economiei cu inchideri si deschideri centralizate. Au fost, cu adevarat, momente de aur ale gazetariei de atac la baioneta. Bombele anchetelor fulminante n-au fost mai prejos decat demolarile de hale si de furnale. Stirile, editorialele si reportajele au fost poate mai multe si mai tari decat utilajele mecanizate care au prefacut in pulbere colosii industriali. Focurile de artificii ale dezvaluirilor au fost uneori mai fastuos orchestrate decat luminile sfaraitoare ale inaugurarilor de malluri, hipermarketuri si zone rezidentiale de lux cladite pe locurile fostelor intreprinderi de stat.

Aidoma unui citimir de elefanti, edificiul de limbaj al jurnalismului senzationalist si combativ pana la insurectie s-a latit si si-a consolidat arealul pe masura ce carcasele fostelor glorii ale socialismului erau trecute prin malaxoarele schimbarii la fata a economiei. Au disparut planul de productie si mesterii in planificari si au aparut marketingul, managementul, consiliile de administratie si patronatul. Au disparut muncitorii si s-au ivit cartelurile sindicale. A disparut directorimea si au intrat in scena baronii, baietii destepti si mogulii. Au murit uzinele si inviat capusele. S-au sfaramat realitati si s-au nascut vorbe.

Istoria tulbure a schimbarilor se intrezareste fulgurant printre cuvintele erodate pe care presa de capa si spada a vremurilor noastre le-a pus in circulatie cu tot atata succes de piata ca si prevederile actelor aditionale la contractele strategice de redresare economica.

Considerat din unghiul cliseelor de limbaj prin care a fost adus la cunostinta publicului, „cazul Oltchim", cel mai recent din serie, dovedeste, daca mai era nevoie de o astfel de evidenta, ca pana si gazetarii cei mai patrunsi de misia lor mesianica s-au saturat sa mai caute vorbe si fraze proaspete pentru ceea ce deja a devenit o banalitate: desfiintarea marii industrii romanesti.

Aceasta e ideea principala: s-au cliseizat pana si cuvintele cu care se prezinta rutina macabra a privatizarilor romanesti. Oboseala cuvintelor e tot atat de mare ca magnitudinea avariilor de sistem.

La inceput este protestul. Apoi angajatii declanseaza greva. Mai departe, greva capata corpolenta unei situatii. Se stie ca, spre deosebire de o intamplare oarecare, o situatie e mai clar abstrasa din lume si mai usor de reliefat in cuvinte sau in imagini. Mai tare decat situatia este insa cazul. Iar de la caz la criza se trece mai usor decat trece camila prin urechile acului. Spre deosebire de situatie si de caz, criza e un cliseu mai bine amorsat. O criza este un caz extrem, o situatie tensionata, adica un conglomerat de fapte care poate fi usor impanat cu dinamita verbala. Iminenta deflagratiilor este prevestita de suierul teribil al bombelor de presa. Apoi, dezvaluirile se succed aidoma proiectilelor lansate de la mare inaltime: bum!, bum!, bum!, capusari si decapusari, baieti destepti si clauze contractuale, politica si coruptie, oameni lasati pe drumuri, jaf si incompetenta, pierderi, insolventa etc. Retetarul e mult prea amplu si prea cunoscut pentru a mai face obiectul unor enumerari.

Criza degeneaza in nebunie. Si ce nebunie ! Haosul se instapaneste peste lume. Totusi, cititorul si telespectatorul nu pot fi lasati cu mintea prajita si prabusita intr-o genune. Cine stie ce idei si-ar putea face oamenii, daca n-ar fi cineva ca sa-i dirijeze spre ce anume trebuie ei sa inteleaga?

In acest caz, una din solutiile aflate la indemana este de-naturarea evenimentelor, desfacerea lor de conditia fireasca de intamplari ireversibile, al caror impact poate fi coplesitor prin consecinte. In consecinta, realitatea trebuie sa devina un spectacol. Sau, ca sa citam din pleiada de clisee, un circ, un balci, o telenovela, un show. Toate aceste cuvinte au in comun un cadru semantic usor de recunoscut. Este scenariul reprezentatiilor ieftine, populare si zgomotoase, cu intrigi de o simplitate insultatoare, cu jucarii mecanice si masinarii datatoare de ameteala, cu fauna exotica si cu artisti de duzina (dar laudati peste masura), cu lume pestrita si frivola, in fine, talmes-balmesuri de senzatii primitive care declanseaza nostalgii nelamurite si intretin pofta de a lua parte, inca o data, la un asemenea maret debuseu. Dever sa fie, ca broaste-s destule.