Confesiuni deprimante

 Ultimele alegeri au demonstrat, daca mai era nevoie, neincrederea profunda a cetatenilor Romaniei fata de politicieni, neincredere, care, pare-mi-se, se amplifica de la an la an. Nu mai dau cifre, fiindca s-au dat si rasdat deja. Sentimentul dominant al oamenilor este acela al lipsei de optiune: toti politicienii, toate partidele sunt o apa s-un pamant! Ii iau drept exemplu pe liberali nu pentru ca mi „s-a pus pata" pe ei, ci tocmai pentru ca imi puneam in ei cele mai mari sperante. Dragi liberali, mai vedeti in partidul vostru oameni „la varf" cu respect pentru drepturile minoritatilor, pro-privatizare, care cred in mecanismele de piata si care vor un stat cu influenta limitata? Cine? Rosca Stanescu turnatorul? Crin psihopatriotul? Becali, care a facut transhumanta de la mahala in casa Bratienilor? Cei care maraie de forma, ca sa nu se spuna dupa ce il vor debarca pe Crin: „Dar voi de ce-ati tacut?".

Cei care si-au manifestat totusi prin vot optiunea, au ales cum alegeam, pe vremea lui Ceasca, filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu: sforaitor-patriotice si precar artistice, dar altele mai bune nu existau. Acum este la fel in politica. In cel mai bun caz avem de ales intre „rau" si „mai putin rau". Insa eu cred ca raul e rau si nu suporta nuante, iar expresia „nu-i dracul chiar atat de negru" e o gaselnita romaneasca la fel de vinovata ca si „capul plecat sabia nu-l taie", de pilda.

Insa putem ignora oare politica si istoria, putem trai ca intr-un sat izolat? In lumea de azi este aproape imposibil. Uneori am nostalgia unei vieti intr-un „colt de rai", cu certitudini si linisti ancestrale, dar imi dau repede seama ca, pe de o parte, numai cei cu o credinta mare au certitudini apolitice, iar, pe de alta, ca nu am stofa de ascet. Oricum, cei mai multi dintre noi nu o au.

Atunci, daca nu se poate fara politicieni, ce solutii putem avea vizavi de acestia? Putine. Dar mai intai sa nu uit sa spun ca situatia aceasta dezastruoasa in privinta politicienilor se simte in intreaga lume. Vreau sa-i temperez pe cinicii romani, pe cautatorii nationali de nod in papura: „boala" nu e numai romaneasca. In Occident demult, inca de prin anii ’80 ai secolului trecut, cei mai multi au inceput sa traiasca cu gandul ca se merge intr-o directie gresita din punct de vedere economic. Sentimentul viitorului periculos, pe care il avem azi noi, romanii (multi dintre noi), a prins radacini in Occident mai demult. Cotele de incredere in politicieni scad de la an la an mai peste tot in lume. Si, daca in tarile cu democratii stabile, absenteismul politic poate ca nu deranjeaza atat de mult (poate, dar nu sunt sigur!), caci masina democratiei merge inainte din inertie, in Romania situatia e frustranta si deprimanta. Incerc, pe cat posibil, sa fiu obiectiv, dar eu insumi sunt frustrat si deprimat nu atat de rezultatul alegerilor (si de acesta!), cat de lipsa solutiilor, lipsa perspectivei. Cunosc multi oameni instruiti, conectati cu patos la fenomenul politic, dar care spun ca nu mai merg la vot. Oamenii acestia refuza sa mai fie pacaliti, sa fie dusi cu presul de formatori de opinii rudimentare, vad adevarul sub spoiala vorbelor goale ale politicienilor mai mult sau mai putin carismatici. Fireste ca hodoroaga greoaie si gripata a amagelilor politice va mai merge multi ani inainte, caci fraieri sunt destui, care sa mai creada in perspective blege. Pe langa aceasta, altii destul de destepti, dar avand convingeri, bine impamantenite de traditia „demakratika", de imitatia de la o generatie la alta, vor preschimba mereu cioara vopsita in toate culorile „spectrului politic" in porumbita.

O solutie ar fi sa radem de politicieni, sa ii luam peste picior. Deschidem Catavencu, de pilda, si ne distram copios pe seama lor. La fel se intampla in intreaga lume, e suficient sa deschidem Internetul si ne vom convinge. Rezultatul imediat este ca ne eliberam de frustrari sociale (acelasi rol il are si fotbalul la scara planetara). Cetatenii, presa, televiziunile „fac misto" de politicieni si ne usuram. Dar solutia aceasta este ambigua. Ne distram pe seama politicienilor, dar ei au invatat sa nu se teama de chestia asta, sa nu-si schimbe comportamentul, sa taca malc in privinta plagiatelor, sa comita acte de coruptie in continuare si asa mai departe. Nu cumva bascalia (fara orizont – o simt tot mai des, cand scriu la ziar) ne priveaza de cautarea solutiilor? Nu cumva, daca nu ne-am elibera frustrarile prin ras, atunci am trece la actiuni radicale?

Voi spune celor insetati de solutii, ca o solutie clara nu am. Dar parca cine are!? Totusi, simplu fapt ca am fi constienti cat mai multi de aceste lucruri, ar fi inceputul unei solutii. M-as incumeta sa afirm ca aceste solutii trebuie cautate in afara sistemului politic, dar mi-este greu sa le (mi) le precizez. In orice caz, o furie latenta antipoliticieni pare sa se instaureze in intreaga lume. Poate ca miscarile occupy, despre care la noi nu se stie aproape nimic, din afara sistemului sa fie o solutie. Mitul despre "piata libera", de pilda, care nu e chiar asa de libera, a fost discreditat in mintea a zeci de milioane de oameni, in special in ultimii ani de la debutul crizei financiare globale. Miscarile occupy pun sub semnul intrebarii institutiile politice oficiale, partidele, sindicatele si organizatiile de tot felul, care sunt supuse intereselor marilor afaceri. Ele dau glas opozitiei fata de somajul in masa, fata de reducerea salariilor, pun cinstit problema cresterii costurilor pentru educatie si sanatate, a degradarii mediului si a razboaielor. Multa lume raspunde acestor sentimente. Observ ca Internationala Socialista incearca sa acapareze aceste miscari. O eventuala ingurgitare socialista ar insemna caderea miscarilor occupy, caci ele ar putea fi o solutie numai cu conditia existentei lor in afara sistemului politic.

Dar cine sa se ocupe de occupy in Romania? Vreo sleahta de „revolutionari" condusa de imundul Dogaru sau de domnu’ Dan? Sunt sigur ca la noi aceasta miscare ar cadea repede in caragialism inainte de a incepe. Caci toti sunt o apa s-un pamant.