Contradictiile modernizarii

 Am auzit vorbindu-se tot mai mult in ultima vreme despre „modernizare". In prima instanta, termenul pare neproblematic si de la sine inteles. Il gasim invocat in mai toate strategiile de schimbare – politice, economice, edilitare. Este insa pe de-a intregul scutit de echivocuri? Cateva indicii privind constructia sa polisemica am gasit intr-una din lucrarile lui Matei Calinescu (Cinci fete ale modernitatii, Editura Univers, Bucuresti, 1996). Modernus este derivat din modo (recent, acum) si hodiernus (de la hodie, astazi). Sensul inaugural al „modernitatii" viza distanta (critica, reflexiva, de conceptie) pe care oamenii unui timp o iau fata de un altul, anterior, socotit epuizat. Mostenit din latina tarzie, cuvantul era folosit inca la sfarsitul secolului al V-lea de Cassiodor, pentru a deosebi noutatile timpului respectiv in raport cu realizarile Antichitatii. Sapte veacuri mai tarziu, el va fi resuscitat intr-un inteles atenuat, sugerand mai degraba continuitatea recesiva. Modernii de atunci s-ar fi urcat „pe umerii" anticilor, pentru a „vedea mai bine". De aici si ideea familiara lumii civilizate, potrivit careia „vechiul este mai venerabil".

Avem, asadar, un sens agresiv si contondent al modernizarii, ca „ruptura" fata de ceva considerat vechi si depasit, dar si unul „bland", lipsit de radicalitate, prin care vechiul se doreste recuperate, restaurat si conservat. In primul caz, modernizarea este gandita in felul unei interventii abrupt-innoitoare, pe cand secundul o concepe in temeiurile date, ca reabilitare functionala si estetica a celor existente.

Nu exista diriguitor in partea noastra de lume care sa nu-si fi asumat ca destin „modernizarea" propriei comunitati. Ceausescu, bunaoara, si-a propus sa o „deconstruiasca" din temelii, folosind doua cuvinte magice: „sistematizare" si „urbanizare". In mintea lui, blocul devenea simbol al confortului si prosperitatii clasei muncitoare. Mi-l amintesc in anii ’80, venit la Iasi pentru a inaugura Statuia Independentei… A aruncat o privire in jur, iar atentia i s-a fixat asupra cladirilor vechi care flancau piata. Nu vedea, pesemne, dincolo de ele. Gesticulatia marelui strateg spunea totul: daramati-le imediat! Au disparut, din pacate, la putina vreme. In locul lor au aparut un bloc nou si cele doua parcari de astazi, care au largit considerabil campul vizual al pasarilor calatoare, dar si spatiul de interes al cainilor comunitari.

La fel de neinspirata poate fi modernizarea prin imitatie, prin altoiul de forme inadecvate unui specific local. Sunt neglijate, astfel, reperele identitare mostenite prin traditie, constantele stilistice ale strazilor, parcurilor, cladirilor, amprentele – istorice, culturale si, de ce nu? … olfactive – de neconfundat. In majoritatea oraselor noastre, Occidentul si Orientul se amesteca in devalmasie, fara vreun criteriu ordonator: cladiri din beton si sticla, croite in tipar american, hardughii insalubre, din carton, case in stil austriac sau german, fortificatii strident colorate, cu zeci de turnulete pe acoperis. Efectul imediat este, fara dubiu, unul de kitsch si nepotrivire formala.

As fi vrut sa pot spune ca Iasul a fost ocolit de entuziasmul modernizarii. Din pacate, realitatea m-ar contrazice. Sensul ales nu mi se pare cel bun; se lucreaza cu sarg in directie demolatoare. Talibanismul unor functionari ai primariei, „specialisti" in orice si nimic, care socot ca detin monopolul bunului gust, mi se pare suspect si revoltator. Cum suspecte mi se par si intentiile evident distructive, ambalate intr-o retorica a bunelor intentii. Dispar cladiri de patrimoniu… Distrugem si putinul ramas in urma devastarilor ceausiste. A fost defrisat un bulevard central, pentru ca turistii veniti de Sfanta Paraschiva (aproape singurii care trec prin Iasi) sa poata contempla nestingheriti Mitropolia si cladirile din jur. Un argument mai stupid nu cred ca se putea confectiona. In Copou, toti teii intre Garnizoana si Agronomie au fost mutilati de coroana, asteptandu-si sfarsitul. Am auzit cum ca legea permite sacrificarea tuturor arborilor mai vechi de 35 de ani. Ma gandesc inspaimantat la teiul lui Eminescu. Nu spun cati ani are…

„Violul" ecologic practicat cu premeditare la Iasi nu are niciun termen de comparatie in Romania. Copaceii plantati pe alocuri vor reusi abia in cateva decenii sa umbreasca  barbaria comisa acum. Se vor bucura, poate, copii nostri… Intr-o lume normala, responsabilii ar fi fost izolati sau trimisi la reeducare; la noi, astfel de fapte trec drept probe de „barbatie", meritorii pentru o promovare in partid.

Edilii altor orase (Bucuresti, Sibiu, Cluj) au optat pentru reconstructia zonelor centrale, valorificand potentialul arhitectonic, istoric si cultural deja existent. In loc sa impuna frumosul cu de-a forta, prin distrugere precipitata si implanturi kitsch, acestia au ales calea eleganta  a restaurarii, cu inteligenta si gust. Aceasta ar fi, in opinia mea, fata frumoasa, placuta si urbana, a modernizarii. O vom putea vedea vreodata si la Iasi?

* Petru Bejan este profesor la Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice din cadrul Universitatii "Al. I. Cuza"