„Copacul” lui John Fowles

Clasic in viata, John Fowles este cunoscut cititorului roman de citeva decenii. Magicianul, Iubita locotenentului francez, Turnul de abanos sint doar citeva din scrierile lui John Fowles traduse in limba romana. (Le numesc "scrieri", cuvint care nu-mi place, pentru ca este greu sa identifici in creatia lui Fowles o opera apartinind unui gen literar pur; romanul lui este si eseu, iar inversul este tot atit de adevarat; dar poate ca tocmai acest polimorfism il face atit de modern.)
Nascut in 1962, Fowles este un scriitor batrin si totodata tinar. Urmarindu-i scrisul imi descopar o psihologie pe care o ignoram: uneori mi se pare ca regasesc ancestrale sentimente de alchimist, urmarind aglutinarea unei granule din "a cincea esenta"; alteori, descopar o lumina noua ce reflecta realitatea cotidiana cea mai banala intr-o nuanta despre care eu insumi nu aveam nici o banuiala. O carte noua a lui Fowles – o carte necitita – constituie o formula de delicioasa asteptare a unei surprize.

* * *
The Tree, publicata in englezeste in 1979, apare in romaneste (Polirom, 2007) sub denumirea Copacul, intr-o excelenta traducere de Veronica Focseneanu. Daca, in general, travaliul traducatorului este mentionat in penumbra, cred ca in privinta volumului Copacul o astfel de discutie ar fi nepotrivita, chiar vinovata. Aici traducerea detine un rol foarte important, fapt pe care il subliniez cu tarie. Intr-o epoca in care traducerile din engleza sint deseori bizare, lexicul englez devenind in romaneste o dominanta atroce, distrugind sensul textului, care si el devine aberant, Veronica Focseneanu reuseste sa transmita savoarea povestirii, mentinind nealterat sensul acesteia. Este un rar exemplu de performanta; nici o stridenta, nici o expresie nepotrivita nu afecteaza puritatea povestirii, care pare a fi scrisa direct in limba romana. Astfel, un eseu, care este incarcat de dificultati stilistice si de interpretare, devine limpede.
Copacul, o poveste sau un eseu despre universul verde si, bineinteles, despre o multime de aspecte, unele surprinzatoare, altele amuzante, este o carte greu de comentat. Poate ca este chiar nepotrivit un comentariu, cartea se afla inca in librarii. Ca si in cazul altor scrieri importante, ceea ce ramine "postum" cititului si recititului constituie marca de reala valoare a cartii. Or, dupa ce parcurgi, ca intr-o calatorie fascinanta, Copacul, admirind paginile luminoase, ca pe niste peisagii captivante, si dupa ce infringi alte portiuni ale acestui drum, care are si capcane, intirziind calatoria (cartea se adreseaza cititorului cu anumit stagiu in intreprinderile livresti), Copacul devine o amintire asumata in trecutul artei de cititor; se inscrie intr-un fond interior personal.
Sau, voi spune asa:
Copacul lui Fowles face parte de acum inainte din sufletul meu. Cine poate aspira la un succes mai mare al unei carti?
Scrierea aceasta urmeaza a trai; ea va exista in viitor, fiecare cititor, care a avut norocul sa o citeasca si meritul sa reflecteze asupra ei, rescriind-o.

* * *
M-au impresionat, inca din copilarie, copacii. Am simtit de atunci ca suprema biruinta a poeziei copacului, a frunzelor, a codrului, a lumii vegetale este acceptarea relatiilor de tandra intimitate cu universul uman. "Codrule, codrutule…" nu-i un simplu refren formal, este consfintirea acestei simbioze.
Copacul ("citirea" lui) a deschis in mine un univers. Acum, cind scriu aceste insemnari, nu prea mai am loc, in psihologia mea, pentru un univers suplimentar; chiar intrebarile noi mi se par obosite. Trebuia sa intilnesc o carte, un om, imi trebuia un loc, o poveste, pentru a ma regasi. A fost sa fie Copacul. Citindu-l pe Fowles mi-am amintit de boala care macina viata nucului de la fereastra la care scriu. M-am bucurat sa-l vad, asa cum este azi, inca desfrunzit, dar convalescent, iesit din boala. Am simtit din nou ca sint si eu din neamul etniei care are semn distinctiv frunza verde. Mi-am amintit ca demult imi era mila de copaci, pentru ca nu se pot misca, privind la viata imobili, legati prin destin de pamint, adevarati eroi, stoici, necunoscind fuga, necunoscind exilul. Mi-am amintit de consternarea mea cind, copil fiind, am vazut un bonsai, un copac inchis din toate partile, torturat, degenerat, pentru placerea omului, Stapinul. O tortura cumplita; asa imi inchipuiam concepind copacul bonsai ca pe o fiinta, careia i se interzice cresterea. Imi inchipuiam ce ar fi sa fiu si eu introdus intr-o cusca oprindu-mi-se si mie cresterea; plingeam cu lacrimi mari, mut, pierdut in melancolie, pe cind cei mari se intrebau din ce cauza imi apar mie din cind in cind astfel de crize de idiotie; plingeam, solidar cu copacelul torturat.
Datorita eseului lui Fowles, Copacul, mi-am inchipuit lunga viata de copac muiat de ploi, clatinat de vinturi, dormind in picioare sau visind cu fruntea argintata de luna. Mi-am amintit de spusele unui cires din Blaga, copac vesnic pradat de cirese. Spunea ciresul: "Stelele deasupra mea, n-are cine mi le lua". Mi-am adus aminte de mari personalitati din istoria copacilor, de Gorunul lui Horea, de Teiul lui Eminescu, de Platanul lui Hipocrat… mi-am adus aminte de proletarii din lumea copacilor, de cei injunghiati pentru a fi pomi de Craciun… Mi-am amintit de uniunea cu copacul in care ne creste sicriul… Mi-am amintit de faptul ca pomul este singurul cadavru frumos mirositor, ceea ce nu se petrece decit cu sfintii dupa moarte. Mii de sfinti, mii de suflete, miliarde de miliarde de frunze, lumea, universul verde al copacilor, frumos mirositoare…
Ce ginduri de la un eseu oarecare despre Copac… Ce destin tulburator se naste, ca un suflet nou, dintr-o carte de Fowles, de-abia o suta cincizeci de pagini…