Copii de aur, de argint si de bronz

  A circulat pe mai multe canale de informare stirea ca autoritatile romane nu au vrut, dupa unii, sau au uitat, dupa altii, sa ii premieze pe scolarii care au obtinut rezultate remarcabile la concursurile nationale si internationale. Pentru cine nu stie ori nu crede, castigarea unei olimpiade scolare presupune, intre altele, sacrificarea timpului liber in favoarea muncii sustinute. Ca si atletii participanti la Jocurile Olimpice, olimpicii din scoli sunt, inainte de toate, fiinte foarte harnice. Pentru ei, organizarea cat mai eficienta a lucrului devine un ritm la fel de firesc ca respiratia. Sau ca transpiratia. Faptul de a munci pe branci este cu atat mai meritoriu cu cat, in ultimii ani, curentul dominant care anima fiinta sociala a neamului este cultul nemuncii. Statul degeaba pe bani cat mai multi cu putinta sau munca in dorul lelii au devenit activitati atat de ravnite, incat au intrat in repertoriul popular. Cine nu a auzit spuneri precum „munceste la stat, adica sta" sau „noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc"?

Intr-un tablou social saturat de nuante vii de lene, olimpicii sunt, aidoma pastravilor din apele repezi de munte, fiinte care inoata contra curentului. Harnicia lor este cu atat mai contrastanta si mai dispretuita cu cat, in comparatie cu excelenta dobandita la scoala vietii, stiinta de carte e din ce in ce mai demonetizata. Dispretul fata de excelenta la olimpiade se manifesta pe mai multe game de comportament si de discurs. Am auzit, nu o data, premianti de la scoala vietii intrebandu-se ce mare scofala e sa castigi diplome la olimpiade. Ce, diplomele dau de mancare ? Banul conteaza, tata. Altii, mai ponderati in fapte si in vorbe, se marginesc sa ii gratuleze cu indiferenta. Bravo lor! Ia, mai bine, sa ne vedem de ale noastre. Astfel de reactii individuale palesc insa in fata ipocriziei institutionale, care a devenit marca inregistrata a administratiei romanesti contemporane. De doua decenii, platformele de reforme ministeriale sunt pline de vorbe mari si goale. Se va face si se va drege, bla, bla, bla. Raiul de fraze care anunta paradisul romanesc al tuturor posibilitatilor nu e cu nimic mai prejos de Tiganiada lui Ion Budai-Deleanu: „Rauri da lapte dulce pa vale/ Curg acolo si de unt paraie,/ Tarmuri-s da mamaliga moale,/ Da pogaci, da pite si malaie…/ O, ce santa si buna tocmeala ! Manci cat vrei si bei  far’ osteneala".

Lapte si miere, caini cu covrigi in coada, acestea sunt vesnicele si nemuritoarele promisiuni. Pe scurt, vorbe gogonate si fapte ioc. Tigania discursului oficial intrece in anvergura orice reactie individuala fata de rostul excelentei scolaresti. Lipsa de politete si autosuficienta crasa sunt adanc daltuite in blazoanele de nesimtire ale inaltilor functionari. Excelenta acestora, evaluata dupa standardele olimpice in vigoare, este o admirabila sinteza de cecitate, autism si egolatrie.

Nu pretindem sa li se ofere copiilor de aur, de argint si de bronz recompense banesti. Cu putin tact si cu nitica clarviziune, se pot gasi alte modalitati de recunoastere a priceperii si talentului lor. Dar nu gresim daca cerem sa li se creeze, in chip sistematic si in mod institutional, conditii optime de desfasurare a muncii lor. Intr-o vorba, sa li se pretuiasca harnicia.

Stiu de la colegi, profesori de diverse discipline, zeci de povesti despre copii a caror credinta in puterea lor de a reusi a fost mai puternica decat piedicile intampinate pe drumul care duce la olimpiada. Privite retrospectiv, adica dupa ce copilul a castigat un premiu la o competitie majora, lipsurile si privatiunile de tot felul nu par decat elemente formative. Dar ce bine ar fi fost daca ele nu ar fi existat!

Meseriasii de frunte ai acestui popor chinuit, demoralizat si abrutizat ar trebui sa ia lectii de maturitate de la micutii si adolescentii care, in pofida megareformelor menite sa erodeze piramidele valorice, au stiut sa faca ce pot face ei cel mai bine pentru a reusi acolo unde altii, cei mai multi, dau chix. Lectiile de onoare, de demnitate si de harnicie pe care niste copii de aur, de argint, de bronz le pot tine oricand in plenul unei adunaturi de demnitari pot fi rezumate de un slogan pe care mi l-a transmis un fost olimpic, actualmente absolvent al unei universitati din strainatate. Profesorul de muzica al studentilor care doreau sa isi perfectioneze, benevol, aptitudinile artistice obisnuia sa le tempereze entuziasmul interpretarilor foarte bune cu o vorba de cea mai fina calitate nemteasca: Gut ist normal!

Intr-adevar, e normal, e de asteptat sa fii bun in ceea ce faci. Dar aceasta lectie simpla, curata si adevarata va mai astepta, la noi, vremea sa se implineasca. Deocamdata, ea isi doarme somnul adanc sub vraja grea a tranzitiei fara forma si fara scop.

Nu stiu daca olimpicii romani se simt bine in tara lor. Stiu insa ca indivizi ajunsi intr-un fel sau altul sa detina o farama de putere fac tot posibilul sa le fie lor bine, nu copiilor si tinerilor care pot castiga medalii de aur, de argint, de bronz.

Publicitate și alte recomandări video