Copii, strigat mut

Anii tranzitiei s-au adunat peste noi. Pe masura trecerii lor si a elanurilor noastre, tot mai multe semnale brutale, adesea socante, desigur, mediatizate, descriu nenorociri ce au lovit copii din medii vadit precare sau aparent normale. In ultimii ani, in practica clinica intilnesc si descopar, prea adesea, istorii ale mutilarii unor suflete de copii sau adolescenti aflati, parca, sub semnul unor destine de cosmar: copii abandonati, copii uitati, alungati de mame, lipsiti de atentie duioasa, copii neglijati pentru prioritatile momentului, copii care cresc cu "bona-televizor" sau calculator, copii asistind, terifiati, la violente sau, ei insisi, victime ale acestora, copii siluiti de straini sau de ai lor, copii "instrumentati" dupa normative standard de "solutionare" a nenorocirii prin varii plasamente, prea adesea hazardate, copii nimeriti in centre "de reabilitare" care si-au pierdut rostul, copii deveniti doar sursa de alocatii, copii prinsi sub tavalugul prejudecatilor, al obtuzitatii psihologice si formalismului adultilor.

Este tot mai evident ca degringolada socio-economica, morala si culturala aduce prea multi copii in situatii de victime. Fara a face parte din abuzurile fizice propriu-zise, neglijenta fata de copil este o alta forma de maltratare, necesitind frecvent interventia serviciilor de protectie judiciara sau sociala. Sa nu uitam abuzurile morale care, desi mai putin evidente, reprezinta o alta maniera de a exercita violenta asupra unui copil, violenta mai subtila si poate mai producatoare de vatamari pe plan psihologic. Catalogul abuzurilor morale ar trasa in realitate tabloul capacitatilor de inventie umana in serviciul agresivitatii, in sensul ca nu exista limita de la constringerile corpului pina la constringerile morale. Linia de demarcatie dintre cearta sau amenintare banala si violenta morala este departe de a fi evidenta. Cred ca dimensiunea patologica este atinsa cind placerea de a pedepsi depaseste stricta necesitate educativa.

Am nadajduit multa vreme intr-o adaptare a sistemului de ingrijire psihica si ocrotire sociala a copiilor, reflectata in tratarea copilului ca persoana distincta si, totodata, apartinind necesarmente unei familii, unui grup de apropiati sufleteste.

Modele solide in lume existau, unele practici bune pe care sa le contiunam, sa le reanimam si sa le imbogatim in acord cu realitatile intr-o perpetua rasturnare existau in istoria pedopsihiatriei romanesti, structuri fizice solide erau inca in picioare, profesionisti si modele se mai gaseau, se mai puteau forma si selecta, credinta in practica meseriei era netulburata de obsesia eficientizarii, elanurile erau proaspete, si la noi, si la cei care au vrut sa ne dea o mina de ajutor. Dar noi am continuat, la nivel decizional, sa fim cum stim noi mai bine: "zicem ca ei si facem ca noi", "merge si asa", "ne descurcam" sau, am ales, "sa maimutarim", dupa expresia lui Radulescu-Motru, tehnici si comportamente, dar, mai abitir, un limbaj nedigerat, care avea pretentia sa-l inlocuiasca pe cel de lemn, riscind sa ocupe locul stiintei distilate prin experienta si reflectie si ultragiind fapta terapeutica de bun simt. Se pare ca ultimele reglementari privind eficientizarea serviciilor medicale se muleaza in mod natural pe trasaturi psihologice atit de bine analizate de Radulescu-Motru in "Psihologia poporului roman"!

Fara indoiala, initiative si intreprinderi bune s-au infiripat si au capatat concretete si incredere, cu precadere la nivelul unor ONG-uri si asociatii. Prea putin, insa, pentru nevoile societatii noastre, in conditiile in care institutii publice s-au dezorganizat treptat conceptual, cazind intr-un vertiginos joc al aparentelor, pierzind si ceea ce agonisisera bun inainte de ’89, strafulgerate parca, periodic, functie de rezultatele electorale, de cite un experiment inovator de "eficientizare economica".

Ceea ce cred ca erodeaza din interior sistemul ingrijirilor psihiatrice pediatrice si al celor asociate (asistenta sociala si protectia drepturilor copilului si familiei, scoala, organismele comunitare) este insuficienta articulare si concertare a actiunilor lor, reduse la un formalism de instrumentare a cazului. "Restul e tacere" sau provoaca zbucium personal. Am intilnit, cu o rara usurare sufleteasca, destui meseriasi competenti si daruiti, dar sufocati de formalismul inept, de pletora de sefi care le anulau rezultatele, traversind momente de lehamite si disperare, dorindu-si sa fuga departe de zbuciumul steril al muncii lor.

Fiecare institutie (spital, cabinete medicale, de psihologie, directii de protectie a copilului, institutii de invatamint, organisme de finantare s.a.m.d.) functioneaza preponderent autosuficient si narcisiac, iar tentativele de concertare si consultare esueaza, in cel mai bun caz, intr-un protocol care complica rezolvarea multor cazuri, deoarece acesta intra in contradictie cu alte reglementari, scrise sau tacite.

Cred ca aceasta realitate este foarte pernicioasa, pentru ca oamenii in suferinta dispun mult prea rar de mijloace pentru a se apara. Iar copiii, dependenti de adulti prin statut si virsta, devin victime inocente ale lipsei de ascultare, intelegere competenta si ghidare terapeutica autentica, complicindu-se astfel nenorocirea traumei cu cea a neglijarii ei de catre cei responsabili sa o aline.

Abundenta de formalisme dezarticulate in aceste domenii sint o expresie a anomiei, care a capatat chipuri tot mai deghizate, rasturnind repere, valori, minti si suflete ce pareau intregi.

Aceste cuvinte ce risca sa para pesimiste sint doar o expresie a unei luciditati izvorite din practica curenta si a unei dorinte de ne concerta potentialul, de a ne solidariza eforturile, pentru a da sens si coerenta necesitatii de ascultare, intelegere si alinare a strigatului unui copil. In medicina psihicului si in sustinerea sanatatii sufletului, cuvintele pot deveni fapte tamaduitoare.

Indraznesc sa repet, dupa Hamlet: "Cuvintele fara ginduri nu strabat cerul".