Cosmopolis

Fata de curajoasele si inovatoarele viziuni cibernetice din tinerete (Videodrome, 1983), Cosmopolis e un monolog cu personaje, in care imaginea lui Juliette Binoche consoleaza trist, de pe podeaua limuzinei. 

Cronenberg abordeaza chestiuni arzatoare global si existential in Cosmopolis, unul dintre filmele la care intrarea a fost imposibila seara, in saptamana Les films de Cannes a Bucarest. Chemand spectatori doar prin numele sau, Cronenberg ataca aici un anumit tip de om, personaj compus sa reuneasca rapacitatea contemporana.

La 28 de ani, Eric Packer nu mai poate tine evidenta miliardelor castigate ca manager de active, un soi de specula pe pietele financiare. Desi domeniul de activitate e documentat si inclus in secventele de discutie intr-o maniera credibila si convingatoare, cel putin pentru neinitiati, Cronenberg construieste o conventie la granita dintre teatru si distopie cibernetica. Locatia principala e interiorul unei limuzine extra-lungi, cu care Eric se deplaseaza izolat, inclusiv fonic, de traficul extra-lent. Merge la frizer, sa-si tunda parul care nu pare sa aiba nevoie de atentie cosmetica. Prin aceasta premisa initiala, Cronenberg adopta un punct de vedere expresiv critic, pe care il dezvolta in intalnirile din limuzina.

Pe drumul spre frizerie, Eric este vizitat de diferiti colaboratori, mai mult sau mai putin profesionali. Pustiului asiatic de 22 de ani, a carui specialitate e parierea pe yuan, ii urmeaza Juliette Binoche intr-un rol de amanta matura a tanarului star, interpret principal, Robert Pattinson. Avand rolul de a exprima, in discutia post-coitala, scepticismul oricum evident al regizorului, aparitia Juliettei indica fara perdea si fanteziile lui Cronenberg. Recent, un juriu de documentare isi motiva decizia de acordare a unui premiu astfel: fiecare film e un documentar, pentru ca documenteaza o anumita stare de spirit. Folosing aceesi schema, as putea spune ca filmul Cosmopolis e prea putin despre personajele infatisate si, in mod covarsitor, despre starea mentala a regizorului David Cronenberg, in anul 2011.

Infatisand sexul in limuzina si intr-o camera de hotel de o maniera mecanic-functionala, autorul isi exprima placerea in discutii. Rational-analitice dar si poetic-literare, discutiile din limuzina sunt practic niste sesiuni de terapie psihanalitica in care obiectivul nu e gasirea pacii interioare, ci, dimpotriva, scurmarea dupa fundamentele gaunoase ale acesteia (inechitatea sociala, revolutia in spatele geamurilor fumurii…). Convorbirile conduc la transformarea eroului, dupa reteta scenaristica. In acelasi tip de gandire, obligatoriu cinematografic, dupa care interioarele trebuie alternate cu exterioarele, managerul de active evadeaza din limuzina, isi „rupe catusele", paseste dincolo de „bariera de confort", afara in lumea dusmanoasa. Numai de rau despre aceasta ultima confruntare cu reprezentarea omului nemultumit, inselat de sistem. Daca pana aici, substanta discutiilor sustine un exercitiu benefic de gimnastica mintala, incercarea lui Cronenberg de a dramatiza fictional e cel putin jenanta pentru un regizor atat de mare.  

Dupa ce isi abandonase interesul pentru anomalii organice (Naked Lunch) in favoarea  violentei fizice si psihice (A History of violence, Eastern Promises, A Dangerous Method), Cronenberg cade, in final, in pacatul frecvent al filozofarii fortate, auto-importante, de la varsta concluziilor. Fata de curajoasele si inovatoarele sale viziuni cibernetice din tinerete (Videodrome, 1983), Cosmopolis e un monolog cu personaje, in care imaginea lui Juliette Binoche consoleaza trist, de pe podeaua limuzinei.