Caută 
5 MIN
Cind unii ma intrebau (asta se intimpla demult)
cum se explica faptul ca niste scriitori atit de
mari cum sint Creanga si Toparceanu au putut
locui in case atit de mici (Bojdeuca si casuta de
pe strada Ralet seamana intre ele ca doua
picaturi de apa, una lacrimeaza pe deal, alta
supureaza ceva mai la vale), eu le raspundeam
ca atit Ion Creanga, cit si George Toparceanu au
fost niste oameni mari, extrem de mari, mult mai
mari decit casele lor, pe care le purtau ca pe
niste cochilii in spinare… „Cum, spuneau mirati
vizitatorii (copiii chicoteau chitcaind pe la colturi),
poate un om sa fie mai mare decit casa in care
locuieste?”. Iar eu le explicam pe-ndelete ca da,
se mai intimpla si minuni din astea pe lume, ca
asa s-a intimpalt cu autorul Amintirilor din
copilarie, si cu cel al Baladelor vesele si triste,
care aveau bizarul obicei de-a se plimba
noaptea pe strazile pustii si intortocheate ale
Iesilor, purtindu-si ca niste melci micutele lor
case in spinare si ca, dupa un timp, plecind in
eternitate, ei au lasat posteritatii casele sufletului
lor drept marturie ca au fost si ei cindva, vorba
unuia, ce altceva decit „un bot de carne”
prevazut cu ferastruici, rasuflatori, obloane
ascultatoare si alte hangarale mai mult sau mai
putin folositoare omului si Domnului… „Cum au
fost in realitate Creanga si Toparceanu?” – ma
intrebau cu glasuri clinchenitoare micutii
vizitatori. „Cum sa fie, le raspundeam, au fost
asa cum sinteti si voi acum, cind veseli, cind
tristi, cind zglobii, cind nabadaiosi, foarte destepti
si mereu pusi pe pozne…”. „Faceau pozne
Creanga s Toparceanu?”. „Oho, le raspundeam,
si inca, vai, ce mai de-a pozne…”. Si incepeam
sa povestesc cum unul trageau cu pusca in ciori,
iar altul in carti de joc lipite de perete sau in
mustele ce biziiau prin gunoaie… „Si nu se
spargeau geamurile?”. „Se spargeau doar
geamurile de la vecini, iar timpanele urechilor
curioae se faceau si ele cioburi,” conchideam.
Asta s-a intimplat pe vremuri, cind, pentru o
perioada foarte fericita, dar scurta a tineretii
mele, lucrasem ca muzeograf la casa unuia
dintre ei; de atunci dateaza si citeva insemnari
pe care le-am asternut intr-un caiet, meditind la
viata si opera celor doi scriitori ce au marcat
destinul cultural al dulcelui tirg al Iesilor…
Subtirel si sprinten, cu aerul sau de licean
intirziat, George Toparceanu il insotea la pescuit
si vinatoare pe Ceahlaul literaturii romane, Mihail
Sadoveanu. Cei doi puteau fi vazuti, prin anii ’20,
in perioada de glorie a Vietii Romanesti, trecind
pe Cuza Voda, in apropierea teatrului, in Copou,
sau pe strada Lapusneanu. Subtirimea unuia si
masivitatea celuilalt smulgeau, dincolo de
admiratie, si zimbete rautacioase trecatorilor.
Privindu-i pasind pe trotuar pantalon linga
pantalon si palarie linga palarie (ca doua talere
ale unei balante literare, unul mai sus, altul mai
jos), automat iti rasareau in fata ochilor Stan si
Bran. Bran mergea tacind, iar Stan se invirtea
ca un titirez in fata lui. Unul parea prea grav,
celalalt, prea vesel. Aceasta stranie pereche
coborita parca din lumea filmului mut iti amintea
de-o alta, care batuse si ea, citiva ani de-a
rindul, strazile prafuite ale mereu nostalgicei
noastre urbe: Creanga si Eminescu. Contrastul
dintre ei era, probabil, la fel de izbitor. Privit din
spate, Creanga ne-ar fi amintit de Bran, iar
autorul Luceafarului de un Stan ceva mai
indesat. Statura scriitorilor, am putea spune,
pastra disproportia dintre dimensiunea genului
epic fata de cel liric. Proza era masiva, iar poezia
ceva mai pirpirie. In timp, doar sobrietatea se
inversase. Cu aproximativ o jumatate de secol
mai inainte, prozatorul era vesel si pisicher, iar
poetul sobru, sumbru si regal, vorbesc de
Creanga si Eminescu. In epoca de aur a Vietii
Romanesti, autorul Baladei chiriasului grabit
preluase ceva din veselia neastimparatului
Creanga, iar autorul Fratilor Jderi mostenise
ceva din tacerea vuietului poeziei eminescene.
Natura si cultura poseda mecanisme care se
regleaza de la sine. Functioneaza si intr-un loc si
altul legea compensatiei. Golul dintr-o epoca e
reprezentat deplin in alta si viceversa. Creanga
si Eminescu isi au corespondenta, pastrind
proportiile, in Sadoveanu si Toparceanu. S-a
produs o inversare doar de ton, de gravitate. In
sensul ca proza sadoveniana pastreaza ceva din
grandoarea viziunii eminesciene, iar poezia lui
Toparceanu ne aminteste, pe alocuri, de
intorsaturile frazei autorului lui Harap Alb.
Desigur ca intre timp evolutia si-a spus si ea
cuvintul: daca societatea a luat-o in sus,
literatura a imbracat o haina tehnicista. In epoca
Junimii, ea era secretata in mod natural de porii
si glandele artistului, pe cind in cea a Vietii
Romanesti autorul apeleaza la o matrita. Si la
Sadoveanu, si la Toparceanu scrisul capata ceva
din caracterul epocii in care au trait, cind s-a
trecut de la productia manufacturiera la cea de
serie. Se cunoaste forma. Cuvintele nu izvorasc
chiar spontan, ci sint turnate in forme ce poarta
stanta mesterului. Metafizica unuia si umorul
celuilalt sint produse aproape pe banda rulanta…
Spre deosebire de humorul lui Creanga, care
este epidermic, visceral (el izvoraste din latura
profunda a personalitatii sale si se pravale ca o
cascada in sufletele celorlalti), umorul lui
Toparceanu e tantos, dichisit, studiat; el stirneste
in sufletul cititorului un ris ascutit, parca tras la
polizor. La Creanga nu putem vorbi de
cabotinism, ci doar de un fel de bulimie (chiar si
risul lui e nesatios) si de viclenie, de viclenia
unui om sanatos, crescut aproape de „tita”
humii, care ce-are-n gusa are si-n capusa, pe
cind la Toparceanu simtim decorul, simtim
parada. Umorul sau e studiat, pus la patru ace.
Calambururile verbale presarate cu proverbe si
ziceri din popor ale unuia se transforma intr-o
demonstratie de prestidigitatie la celalalt. La
Creanga simti parca risul unor animale ce se
zbenguie prin jungla lingvistica, pe cind la
Toparceanu iepurasii si porumbeii rasar dintr-un
joben si-si iau zborul in aer, disparind dupa o
draperie fumeginda. Ecourile hohotelor de ris
ale primului se inmultesc necontenit, pe cind
risul stirnit de celalalt se stinge odata cu
aplauzele salii. Humulesteanul poseda o
memorie ancestrala, in sufletul lui s-au adunat
toate impulsurile, toata ironia, cind dulce, cind
amara a taranului din partea de sus a tarii, a
taranului de la munte care a cunoscut pe propria
sa piele vitrigia istoriei si a ramas statornic;
memoria lui Toparceanu este mai sensibila la
prezent si la un viitor apropiat. Ea nu pare sa
aiba prea multe radacini implantate in trecut. El e
mai degraba reporter decit poet. Poezia si proza
sa se bazeaza pe observatie directa. Creanga
urmareste lumea cu un aparat care apropie si
mareste distanta dintre el si lume, in functie de
impulsurile de moment, Toparceanu introduce
realitatea sub lupa. La el, detaliile si tarele
caracterului uman seamana cu niste bacterii
asezate pe o bucatica de sticla sub microscop.
La Creanga, exteriorul si interiorul se amesteca,
microscopul lui este el insusi… Microbii sai
circula in aer. Trec dintr-o epoca in alta. De
aceea risul sau e contagios ca raceala de
primavara si la fel de „luminos” ca un stranut
sanatos stirnit de un rasarit de soare…
