Cu Emil Iordache, conversind despre Esenin

„Timpul s-aduna-n urma mea… ma intunec” – aceasta sintagma eminesciana, grea ca o picatura de mercur ce-ti luneca prin palma, imi revine in minte de fiecare data cind ma gindesc la moartea unui prieten, a unui vecin sau a unei simple „cunostinte”. Generatia parintilor nostri aproape s-a stins, generatia din fata noastra si-a rarit rindruile, multi cei din leatul meu si-au gasit vecinic salas in lumea umbrelor, ba chiar si cei care ne urmeaza incep sa dea semne de „oboseala”…
Scriu aceste rinduri cu stringere de inima. Ele constituie un fel de preambul la cele ce urmeaza… Zilele trecute s-a scurs un an de la moartea lui Emil Iordache. Gindindu-ma la el, imi revine mereu in minte ultima noastra intilnire.
Era un inceput de octombrie la fel de frumos ca cel de-acum. Abia incepuse anul universitar. Copoul gemea de tineri. Aerul nostalgic, copacii ruginii si forfota multimii te indemnau sa-ti pierzi vremea colindind aiurea pe strazi. Lucram la un proiect literar. Stiam ca daca ies din casa, ziua se va scurge fara sa mai pot insaila un rind. Si asa era. Ceva totusi ma impingea sa ma ridic de la masa de lucru. Mai aveam de onorat o invitatie: promisesem sa vin la o serata literara dedicata lui Serghei Esenin, organizata de comunitatea rusilor de rit vechi si de biblioteca orasului Tulcea. Aveam sa pierd doua zile, doua zile in care as fi putut – calculasem deja – sa scriu atitea si atitea semne. Totusi, gindul unei calatorii in Delta ma ispitea din cale afara. Intinderile nesfirsite ape, fosnetul tainic al trestiilor, filfiitul aripilor unor pasari ma indemnau sa ma pregatesc de drum. Intr-una din plimbarile mele prin Copou m-am intilnit cu Emil Iordache. Din una in alta, i-am vorbit de serata de la Tulcea. Emil s-a aratat dispus sa ma insoteasca. Era prins cu munca de la catedra, dar simtea nevoia unei iesiri. Am vorbit despre Tulcea. Despre cafenele amenajate pe salupe. Stateai la o masa curata, leganat de valuri. Sorbeai din halba de bere, priveai in departari. L-am sunat pe domnul Amplelev si i-am spus ca voi veni cu Emil. Domnul Andrian auzise atitea vorbe de lauda despre seful catedrei de slavistica, incit era bucuros sa-l intilneasca… Alegerea era cit se poate de potrivita. In fond, cine altcineva ar fi fost mai nimerit sa vorbeasca despre Esenin decit Emil Iordache?
Vremea se anunta a fi calduroasa. O astfel de calatorie era, in fond, un prilej minunat pentru a ne lua ramas bun de la vara care se prelungea in toamna… „Cine stie cind vom mai prinde astfel de zile”, a conchis Emil. Cuvintele lui mi s-au infipt dureros in inima. Intelesul lor l-am deslusit mai tirziu. Cind Emil nu mai era printre noi… Pe fata lui s-a intiparit un zimbet nostalgic. „Mergem, cum sa nu”, intari el. „In fond, orarul de la facultate nu e inca batut in cuie… Simt nevoia unei relaxari… Apoi ma intereseaza si subiectul…”. „Adica Esenin”, am spus. „Da, Esenin”, intari Emil. Si, dupa o clipa de tacere, tinu sa precizeze: „Am viziunea mea despre Esenin. L-am tradus, l-am studiat si am reusit sa-l descompun ca pe un ceas… Multe din rotitele personalitatii sale mi se invirt in creier…”. „Vorbesti, desigur, despre poezia sa….”. I-am privit fata uscativa, strabatuta de un paienjenis de riduri, pe care fiecare zimbet o descretea pentru o clipa, conferind intregii fizionomii o expresivitate neobisnuita. Emil isi incrunta sprincenele stufoase: „Nu numai despre poezie, ci si despre om. Omul Esenin nu e asa cum il percep multi…”. Banuiam de mult ca, fata de Esenin, prietenul meu Emil Iordache avea o usora idiosincrazie. La mijloc era vorba nu de Esenin, ci de Lesnea. Emil Iordache pusese pariu cu el insusi: incercase sa-l traduca pe autorul Ceaslovului satelor mai aproape de versiunea originala, de la care se abatuse batrinul bard al Iesilor. Incercam sa vars gaz peste foc. Emil era insa prea versat ca sa cada in capcana. „N-am ce sa-i reprosez batrinului bard”, raspunse Emil. „Lesnea a pus atit de mult de la el, incit a tradus in romaneste un alt Esenin. Si abia de aici incepe toata nebunia…”. „Ce nebunie?”, l-am intrebat. „Eseninul lui Lesnea a influentat citeva generatii de poeti, incepind cu Labis, Andritoiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, si terminind cu Mircea Dinescu…, chiar si Nichita Stanescu, la inceputurile carierei sale (aminteste-ti de tinara leoica), toti cazusera in mrejele acestui Esenin nou….”. „Si nu-i un lucru minunat?”, l-am intrebat. „Ba este, dar eu as vrea sa vorbim despre un alt Esenin… Despre Esenin cel adevarat, aflat in spatele metaforelor…”. „In spatele metaforelor dai tot peste o metafora”, l-am provocat. „Nu ma intereseaza un Esenin-metafora…”. „Dar dincolo de sabloane ce gasim?”. „Gasim o parte din omul Esenin, care a fost cu totul altfel decit il percepem prin intermediul traducerii lui Lesnea…”. „Si cum a fost omul Esenin?”. „In orice caz, n-a fost o usa de biserica, desi, cum sa-ti spun, s-a folosit de ea…”. „Ce vrei sa spui?”, l-am intrebat. „Esenin a fost un cameleon perfect, care a stiut sa se adapteze la cerintele fiecarei epoci…”. Vazind ca ma incrunt, Emil a continuat: „Cind a fost nevoie sa fie perceput ca un poet religios, a uzat de simbolistica biblica. Nu uita ca in 1910 debuta cu Ceaslovul satelor… A fost poetul taran, apoi poetul revolutionar, apoi un poet al saloanelor, apoi un poet protestatar…”. „Si atunci?”. „Si atunci, repeta Emil, el si-a adaptat glasul in functie de tonul general. A cintat, insa, de fiecare data cu o nota mai sus, ca sa se faca mai bine auzit…”. „Dar nu cumva chiar tu, in cartea pe care ai scris-o, l-ai prezentat intr-o alta haina?”. „La ce te referi?!”. „Iata la ce, am zis, citind din memorie: «La Serghei Esenin, toata natura pare o biserica, a carei bolta o constituie Acoperamintul Maicii Domnului, un acoperamint aproape placentar, creind senzatia de confort crestin, voluptuos…»”. „Da, am scris asta”, spuse Emil. „Si nu l-ai imbracat si tu, la rindul tau, in odajdii stralucitoare?”. „L-am imbracat, cum sa nu, replica traducatorul, dar ce-am avut de spus am spus printre riduri…”. „Te referi la sintagma «acoperamintul Maicii Domnului, aproape placentar»?”. „Tu ce crezi?”, spuse Emil. „Si totusi si aicea este o metafora,” am spus. „Nu aveam cum sa transmit adevarul decit imbracindu-l in haine frumoase…. Vrei sa-ti citez in continuare ce am scris despre Esenin, cel din Ceaslovul satelor?”. „Daca tot am inceput sa-l disecam, sa mergem mai departe….”. „Pai, iata ce-am mai spus: «Brusc, poalele Maicii Domnului se ridica de pe cupolele bisericilor si, cu un fel de entuziasm disperat, tinarul poet descopera Cosmosul, citit de pe un pamint filtrat prin Apocalipsa»”. „E o imagine cu conotatii de-a dreptul indecente… Ce poti sa vezi dincolo de poalele ridicate in tarii ale Maicii Domnului, decit o Rusie profana, o Rusie carnala, sfisiata de dorinte!? Chiar cupolele bisericilor, in acest context, capata simboluri erotico-freudiene…”. „Vezi”, spuse Emil. „Ce sa vad?”, am intrebat. „Ceaslovul satelor nu avea nimic de-a face cu Rusia pravoslavnica… Poezia lui de la inceput miroase a cadelnita. Natura eseniana pare o biserica, dar inauntrul ei razbat fluieraturi”.