Culisele plagiatului

Cum in ultima vreme s-a discutat destul de mult despre plagiate, e poate util sa prezint un mic dosar pe aceasta tema intocmit de Le Figaro litteraire (din 20 septembrie a.c.). Punctul de plecare este o carte recent aparuta, Plagiatele, culisele scriiturii (editura La Difference) de Helene Maurel-Indart. Autoarea reaminteste ca atunci cind Balzac a creat, in 1838, Societatea oamenilor de litere, unul din scopurile ei era sa-i apere pe scriitori de flagelul plagiatului. De atunci incoace, acuzatiile de plagiat au fost nenumarate. Mai mult: atunci cind e vorba de o carte de mare succes, se gaseste intotdeauna cineva care sa pretinda ca i-a fost furata ideea sau chiar ca a fost copiat cu nerusinare. Nu e usor sa faci diferenta intre cazurile de impostura si acuzatiile fondate. Legea franceza e severa: pentru "contrafacere" (acesta e termenul juridic consacrat), vinovatul e pasibil de trei luni inchisoare si de 300.000 de euro amenda.

Iata citeva din cazurile cele mai  notorii din ultimul timp. Cu doi ani inainte de aparitia best-seller-ului Si daca ar fi adevarat de Marc Levy (tradus si in romaneste), o anume Helene Kyriacou trimisese aceluiasi editor un manuscris cu acelasi titlu si cu o trama epica asemanatoare. Depusese manuscrisul si la Societatea oamenilor de litere. Cartea lui Levy a cunoscut un urias succes de public. Helene Kyriacou i-a actionat in judecata pe Levy si pe editorul Robert Laffont pentru "deturnare de manuscris". Paralel, o alta persoana, Tatiana Garmach-Roffe, identifica si ea asemanari intre manuscrisul pe care-l trimisese la Laffont si cartea lui Levy. Afacerile ajung in fata tribunalului, dar in ambele cazuri reclamantele nu obtin satisfactie: tribunalul nu gaseste probele convingatoare.

Nu acelasi lucru s-a intimplat in cazul binecunoscutului filosof si sociolog Alain Minc, personaj foarte mediatizat, avind o pozitie importanta in conducerea ziarului Le Monde. Autor al cartii Spinoza, un roman evreiesc (1999), Minc a fost dovedit ca "imprumutase" copios dintr-o carte a unui profesor de filosofie, Patrick Rodel. Partea amuzanta a povestii este ca Minc preluase pina si detalii ce erau rodul imaginatiei lui Rodel, date acum drept elemente atestate istoric… S-a emis si ipoteza ca Minc ar fi lucrat cu "negri", asa cum se intimpla foarte adesea in cazul unor personalitati de virf ale lumii mondeno-mediatice, prea ocupate ca sa-si scrie singure cartile. Tribunalul, de data aceasta, a transat: Minc a fost condamnat la plata unei amenzi de 15.250 de euro.

O plagiatoare recidivista este romanciera Calixte Beyala care, in Micul print din Belleville (1992),  a copiat pasaje intregi din mai multi autori – Howard Buten, Romain Gary, Charles Williams. Situatia s-a repetat si in cazul altor doua carti ale ei. Desi tribunalul a condamnat-o, Calixte Beyala continua sa publice. Ba chiar are parte de cronici favorabile. Nici nu stiu (sau poate stiu?) cronicarii ce risca…

In aceasta lista sumara intra si numele a doua romanciere prolifice, Irène Frain si Régine Deforges. Aceasta din urma, autoare a unui roman de imens succes popular, Bicicleta albastra, a fost acuzata ca s-a inspirat nici mai mult nici mai putin din Pe aripile vintului a lui Margaret Mitchell. A urmat o lunga si complicata procedura judiciara, la capatul careia s-a ajuns la concluzia ca nu e vorba de plagiat, intrucit … nici povestea din Pe aripile vintului nu este originala…

Cea mai recenta afacere de acest gen a avut loc in aceasta toamna, iar protagonistii au fost, iarasi, doua scriitoare: Marie Darrieussecq  si Camille Laurens. Prima a publicat un roman pe tema copilului mort; cea de a doua a replicat ca publicase deja un roman cu acest subiect, inspirat de altfel din drama ei personala. Marie Darrieussecq a raspuns ca nimeni nu are monopolul suferintei. Camille Laurens a conchis ca, orice ar fi, e vorba de un "plagiat psihic". Nebanuite sint caile plagiatului…