Cum am devenit cetatean de onoare… (I)

Incepand de prin anii ’70 – secolul trecut! – am participat, aproape an de an, la o reuniune literara numita „Scriitori pe meleaguri natale", la care luau parte 20-30 de scriitori, din cei vreo 50 probabili, nascuti in judetul Botosani. Pe o harta literara a tarii, cred ca arealul Botosanilor are cea mai mare densitate de scriitori, de creatori in genere. Si nu ma gandesc la „santele firi vizionare" – pe care le stim cu totii -, ci la contemporanii nostri. Risipiti in tara sau in lume – asta s-a vazut mai ales dupa ’89 – cu acest prilej reveneau acasa. Nu este un cuvant mai plin de nostalgie, de duiosie, de speranta si de iubire ca acasa. Poate doar mama. Dar acasa este mai mult decat mama, pentru ca inseamna si tata, frati si surori, bunici si matusi, veri si verisoare, invatatori si profesori, colegi si prieteni cu care, indeobste, ti-ai petrecut cea mai frumoasa perioada a vietii: copilaria, eventual si adolescenta. Si mai inseamna campurile pe care ai haladuit, raul, ramul…

Aproape ca nu este localitate, in acest areal, din care sa nu fi rasarit un scriitor. De la Todireni, poeta Maria Baciu (stabilita la Botosani) si Cristian Simionescu,  o stea fixa a Barladului si a poeziei actuale. Dumitru Tiganiuc e de la Ripiceni, Lucian Alecsa, de la Saveni. De la Mitocul Prutului a pornit  colegul meu de la „Cronica", regretatul Vasile Constantinescu. Din Darabani – Corneliu Popel, demult dus „pe susaua sublima", si Victor Teisanu. Din Dorohoi, picto-scriptorul Val Gheorghiu. Din Varful Campului –  Alexandru Zub. Tot de pe acolo – poetesele Aura Musat si Carmelia Leonte. De pe cele sase coline ale Romei de Botosani –  prozatorul Dorin Baciu, daca nu cumva si poetul Gellu Dorian. De la Stiubieni-Dorohoi –  poetul, publicistul, profesorul universitar Dorin Popa. Din Ungureni, situat in coasta satului meu natal, Iacobeni, psiho-sociologul Adrian Neculau, pe care eu il consider, peste toate, scriitor. Si tot asa, inca vreo 20, care fac onoare locurilor de unde au emanat… In urma cu vreo zece ani, remarcabilul muzeograf care a fost Constantin-Liviu Rusu a vrut sa infiinteze o Liga a botosanenilor (stabiliti la Iasi), cel putin spre a demonstra ca, „in numar si putere", suntem peste orgoliosii barladeni. Dar timpul n-a mai avut rabdare cu el…

In ritualul acelor intalniri anuale intra – cum va imaginati altfel? – si o intalnire cu prim-secretarul judetului, care ne primea la „casa patrata" si ne indemna sa ne spunem doleantele. Iar doleantele noastre erau cam astea: daca unul solicita sa fie asfaltat – sau doar pietruit – drumul, celalalt cerea sa fie reparat podul. Sau invers. „Tovarasul" ne promitea ca, pana la viitoarea intalnire, totul se va rezolva. La urmatoarea intalnire, cum nu se rezolvase nimic, o luam de la capat. Si tot asa, an de an, pana… la victoria finala (din decembrie’89). Inutil a spune ca nu erau decat vorbe goale, panglici, abureli, ca nu s-a pus nicaieri nicio lingura de asfalt.

Vorbind recent cu noul primar al comunei mele natale, Catalin Rotundu, dumnealui mi-a spus ca, in ’89, comuna Dangeni avea vreo 3.000 de salariati si o forta economica de invidiat. Iar eu i-am replicat: si la ce i-a folosit? Pana de curand, satele din comuna n-aveau nici macar tablite indicatoare, ca sa vada vreun oarecare cum se cheama, ce sa mai vorbim de asfalt sau de apa curenta… Tanar, plin de initiativa si de energie, primarul este decis sa-i dea acestui loc unde, de multa vreme, nu s-a intamplat nimic, o fata umana, sa-l introduca in rand cu lumea. Printr-o fatalitate geografica, Dangenii si mai ales Iacobenii mei natali sunt asezati in afara cailor principale, rutiere, de circulatie. Asfaltul, din orice punct cardinal ai porni, s-a oprit cam la 10-15-20 km. Iar acum, in doar trei luni, s-a asfaltat centrul comunei, iar peste alte trei-patru luni exista posibilitatea de a fi asfaltat drumul Dangeni-Iacobeni-Epureni, ceea ce chiar ar fi o minune. Alta minune este caminul cultural din Dangeni, devenit, dintr-o ruina, o cladire impunatoare, incapatoare, eleganta, cu toate dotarile necesare unei activitati de tinuta.

O astfel de reuniune a fost gazduita sambata trecuta, sub genericul „Zilele comunei", la care am fost nu doar invitat, dar mi s-a acordat si titlul de cetatean de onoare. Mie si altor 4 onorabili cetateni, porniti de pe aceste meleaguri: Traian D. Lazar, profesor de istorie la Colegiul „I.L. Caragiale" din Ploiesti, remarcabil cercetator si publicist; Nicolae Chiaptanaru, fost colonel al Inspectoratului de Politie (Botosani, Suceava); Liviu Ostafi, director, Garda Financiara Suceava; Vasile Chebac, director comercial si logistica la Antibiotice Iasi. Toti, oameni legati de locurile natale si cu contributii importante (ma refer mai ales la cei cu functii… pozitive) intru devenirea acestei comunitati, aproape izolata, oricum uitata, neglijata  decenii la rand.