Cum am devenit iesean (I)

Ca orice om din lumea larga, si eu, nascut undeva pe valea Jijiei, dar nu la Larga, ci mai spre izvoare, am simtit inca din pruncie dorinta irepresibila de a deveni iesean. Pai, devenise iesean Topirceanu, transhumindu-se tocmai din Namaiestii Muscelului si din a lui Bucur dimboviteana Cetate, eu, nascut doar la o suta de kilometri de colinara urbe, de ce sa nu devin?! Printr-un concurs de imprejurari, calcasem, in adolescenta-mi intirziata, prin natalele obcine muscelene ale lui Top, care mai apoi s-a repliat spre capitala politica a patriei, spre a fixa, chirias grabit, in trena duduiei Otilia, din capitala culturala a aceleiasi patrii. Nu faceam eu astfel de relationari cind am devenit student filolog (de Bahlui), dar tot ma fascina urbea, fara a fi sedus de vreo fusta locala. Iubirile mele de-atunci, daca stau strimb si judec drept (cum stau, adica, de obicei) erau ex/centrice, din, testamentar vorbind, „ripi si vai adinci / urcate de strabunii mei pe brinci", iubiri cont(r)actate (ca o boala) din excursiuni intra-montane ori din dunarene navigari. Cele jijiene ramasesera in fondul pasiv, in stratul de adincime, ca niste rani cicatrizate, care mai dau cite un semnal ca exista, cind se schimba vremea sau cind le zgindari accidental.

Asadar, nu din dragoste pentru cineva, ci pentru ceva am devenit iesean. Dar pina a accede la aceasta calitate, a trebuit sa trec prin citeva vami, sa ma expun unor situatii-limita, sa-mi pun, de fapt, la incercare sentimentul si atasamentul iasiburghez. Marturisesc acum, fara teama de-a mai fi sanctionat (fapta s-a prescris) ca, la absolvirea de facultate, am vrut sa tradez Iasul. A fost o hotarire mai degraba spontana si anarhica, precum revolutiile din capul lui Marx sau aventurile unor soti credinciosi (sotiei) care, din curiozitate sau din plictiseala, mai incearca si altceva. Dupa care se repliaza repede si tac chitic, cu spaima ca vor fi descoperiti. Mie, prilejul tradarii mi l-a oferit ceremonia funebra si/sau nuptiala a „repartitiei pe tara" a absolventilor „licentiosi", care ne-a adunat pe toti in capitala, spre a ne risipi,  apoi, (in)echitabil, in teritoriu. Au fost zile de fior si ris, dar mai ales de plins, nu doar pentru ca, majoritatea, trebuia sa se-nfunde la „Copacenii din vale", ci intrucit ne desparteam de-o virsta, in a carei magie ne complacuseram, spre a ne duce spre o destinatie necunoscuta. Ideal era sa fii sef de promotie, sau macar in primii 10-20, sa fii casatorit (in speranta ca cel mai bine plasat dintre soti o sa-l traga dupa el si pe celalalt), sa ai vreun „aranjament", vreo pila… In ceea ce ma priveste, nimic din toate astea nu ma apasa, dar n-aveam nici apasarea ca voi profesa in invatamint. Veleitatilor mele literar-publicistice  le crescusera niscaiva frunzisoare si pe ele (inconstient) ma bazam. Asa incit, cind mi-a venit rindul – luarea unei „repartitii" era obligatorie – in fata nationalei comisii si a unui panou cu sute de localitati, am pus degetul, ca un analfabet, pe una din ele, la intimplare. Profesorii ieseni din comisie, care ma cunosteau, au incercat sa ma trezeasca la realitate, sugerindu-mi sa aleg, totusi, ceva in cunostinta de cauza. „Ce rost are?! E bine asa", am replicat eu, incercind sa fac pe viteazul.

Cum s-a terminat acest melodramatic episod, cum am si urcat in nu stiu care tramvai, care ma ducea la Casa Scinteii… tineretului, pe care voiam s-o cuceresc. Aveam cu mine o mapa in care imi adunasem cam toate scrierile de peste ani, decupate frumusel din revistele si ziarele unde aparusera, precum si diverse adrese, numere de telefon… Asta era, care va sa zica, mapa mea de vizita. Dar, dupa ce am coborit din vehicul, nu mi-a fost greu sa constat ca uitasem mapa in tramvai. „Desartarea desartarilor si toate sint desarte". M-am asezat pe o banca, nestiind ce sa mai fac. Dupa vreun ceas-doua de… reculegere, mi-am zis sa incerc, totusi… Si m-am prezentat la un redactor, care (presupuneam) ma stia, macar ca nume, de la Viata studenteasca si de la Amfiteatru, spunindu-i toata tarasenia. „Dumneata erai? s-a minunat el. Tocmai m-a sunat cineva care a gasit o mapa in tramvai. I-am spus ca nu te cunosc, asa ca… Daca veneai cu o jumate de ora mai devreme…" Parca spre a-si compensa vina, omu’ (cu vreo zece ani mai in virsta ca mine) m-a luat sub aripa lui si am intrat, asa-zicind, „in probe". In fiecare zi, timp de vreo trei saptamini, am scris diverse stiri, note, informatii, din trepidanta viata culturala a Capitalei. N-a aparut in ziar nici una, dar protectorul meu mi-a spus ca „nema problema", sint in vederile redactiei, sa-i dau inainte… (va urma)

Publicitate și alte recomandări video