Cum pacatuiau stramosii nostri

Cum in ultimii ani a devenit, si in spatiul nostru cultural, din ce in ce mai agresiva o anumita tendinta ideologica, aceea a gindirii „corecta politic”, inregimentata, deci, unui set de prejudecati, interesant este sa vedem la ce concluzii putem ajunge daca deschidem bucoavne vechi si le citim prin aceasta lentila. Nu e decit un joc, pentru a carui neseriozitate imi cer, evident, iertare cititorului care are tot dreptul sa se incrunte si sa imi sanctioneze, cum o gasi de cuviinta, impertinenta.
Bravii nostri inaintasi, atunci cind nu se strofocau excesiv sa-si apere glia sau sa-si plateasca darile ori sa plece precaut capul, pentru a-l conserva pe umeri, se mai dedau, cu poate mai sustinuta dedicatie, si unor condamnate inca de pe atunci practici extraconjugale. In plin secol al XVII-lea, cind abia se iteau la noi primele timide semne de civilizatie, pravila se arata destul de liberala, de (horribile dictu!) „politically correct” fata de echitatea si egalitarismul in aplicarea mustrarilor pe care partenerii de viata („casasii”, in termenii Cartii romanesti de invatatura intrata in vigoare la 1646) riscau sa le suporte in caz ca isi inselau consoarta/consortul. Chiar daca un anumit conservatorism macho mai troneaza si astazi in mentalitatea autohtona, de nu putine ori gasindu-si sprijin chiar in rindul damelor necontaminate de discursul multiculturalist, la 1646 nu se recomanda ridicarea pietrei intru aspra pedepsire a neastimparatei soate, asa cum Vechiul testament prevedea, in pragmatismul sau legislativ, ca disperata, probabil, metoda de infrinare a unei patimi care, atunci cind nu este stapinita, poate stirni chiar razboaie (sa ne amintim ca usuratatea unei suave dame cum este Elena obliga apoi la eroism o cohorta de masculi infierbintati – de simtul dreptatii, evident. Chiar asa, Homer n-o fi fiind si el, pacatosul, putintel discriminant?).
Nimic, asadar, din draconicele mijloace de stavilire a pornirilor femeiesti catre concupiscenta in secolul al XVII-lea romanesc. Amenintarea era ceva mai blinda, constind in pierderea zestrei (element esential in contractarea casatoriilor, aflam de la Simion Florea Marian, ilustrul etnolog, autor, printre altele, al Nuntii la romani). Acest gest constituia, desigur, o dezonorare, care cu greu se spala, caci comunitatea, perfect traditionala, sanctiona aspru mai ales deraierile erotice ale femeii, care, se sustinea, prin natura sa ar… etc. etc. Conform acestei cumpanite mentalitati, mai multe puncte din glava 16 se concentreaza asupra infrinarii pornirilor femeiesti, socotite ori mai usor de stirnit, ori mai grave in ordine morala. Iata, de pilda, cum functiona aceasta intransigenta a epocii: „Muiarea ce va face preacurvie si de va vrea sa suvaiasca sa dzica cum barbatul ei n-au facut datoriia deplin ce-au fost sa faca, cum face barbat cu fameaia sa, sau de va dzice c-au fost nasilnic de o au fost batind fara de rind, sau de va dzice cum au facut de saracie, sau ca nu o hraneaste: nu-i va folosi nice una de aceaste, ce-s va piiarde dzestrele toate si le va lua barbatul, daca o va lasa”. Interesant este efortul legii de a combate, inca dinainte, eventualele scuze (ma rog, pretexte) pe care pacatoasa s-ar ingriji sa le aduca in sprijinul bulimiei sale erotice, conferindu-i acesteia nuante de riposta etica. Care va sa zica, daca masculul, din ratiuni obiective (arat, negot, razbel, circiuma sau, de ce nu, posibile Circe sau Calypso), devenea apatic, somnoros ori lipsit de zvic si (fereste, Doamne!) snaga, risca sa fie „mustruluit” prin exemplul de nefidelitate al soatei. Atentie, domnilor, invatati din intelepciunea celor vechi!
La asa pacat, asa pedeapsa. Numai ca riposta incornoratului trebuia sa vina prompt, fara tergiversari si indecizii, caci altfel ar fi fost in pericol sa ramina cu zvapaiata in casa, spre (banuiesc) hazul (si, nu e exclus, bucuria) amicilor. Toleranta acestuia devine pacat egal cu adulterul propriu-zis: „De vreame ce va fi stiind barbatul ca-i curveaste muiarea cu altii si-i va fi si dzis si s-au si jeluit de multe ori, iara cu aceastea cu toate au tacut, n-au avut ce mai face, nice au vrut sa o pirasca la giudet, ce o au tinut in casa ca pre fameae-s si s-au culcat cu dinsa, atunce nu mai poate, nice in viata, necum dupa moarte, sa o pirasca la giudet cum au facut preacurvie, nice poate sa-i opreasca dzeastrele, nice alta nemica”. Se impunea, care va sa zica, pastrarea sabiei in teaca, chiar in pofida ruginirii ei, altfel rusinea l-ar fi acoperit pe vecie. Stim, doara, din folclor cite mascari se puteau debita pe seama unui barbat tradus cu spor de neastimparata consoarta… Cu riscul cresterii, apoi, a odraselor altora. Caci, deloc intimplator, tot intelepciunea populara echivaleaza, nitel misogin (ceea ce demonstreaza ca numita intelepciune era tot rod viril) poetica sintagma „copil din flori” cu mult mai sarcasticele, dar mai precisele „copil-de-gard” sau, mai plastic inca, „propteaua gardului”. Pentru a nu pati astfel de rusine, pentru a nu blama, precum harabagiul cel istovit al lui Creanga, porcii din vecini care dau iama in ograda bietului gospodar ori de cite ori acesta e plecat, barbatul trebuia sa fie precaut. Caci, se stie de cind lumea, paza buna pazeste bostana.
Asa era pe atunci. S-or fi schimbat multe intre timp?