Curcubeul lui Stefanachi

In Istoria literaturii romane contemporane (care, cu toate slabiciunile ei, contine mult mai multe informatii si observatii pertinente privind literatura romana actuala decit recenta Istorie a lui N. Manolescu), criticul literar Ioan Holban se ocupa, printre altele, si de un capitol destul de delicat, daca nu chiar ignorat, al actualitatii noastre literare: proza poetilor. Am spus "destul de delicat", intrucit, cu mic, cu mare, bravii nostri critici – exista, desigur, si exceptii – isi manifesta mefienta cind e vorba sa-si aplece ochiul asupra cartilor de proza, indiferent daca e vorba de volume de nuvele, de schite, de povestiri sau de romane scrise de poeti. Judecata lor, in astfel de cazuri, e cit se poate de categorica: "A, prin urmare, avem de-a face iar cu o betie metaforica, mai mult sau mai putin coerenta…". Orgoliosi, urmasii lui Maiorescu isi umfla narile, uitind cu desavirsire ca in tineretile lor si-a incercat pana abordind cind un gen, cind altul… Esecul repetat i-a facut pe multi dintre ei sa devina la fel de intransigenti cum sint doar lucratorii de la morga care, chiar si atunci cind au in fata un om viu, se comporta ca si cum ar "dialoga" cu un cadavru. Deh, au si criticii metehnele lor! Meseria nu e deloc usoara. Aici iti trebuie o anumita masura. Daca esti prea generos, autorii ti se urca in cap si incep sa-ti ceara socoteala pentru orice fraza asternuta pe hirtie. Daca esti prea aspru, cazi in cealalta extrema si, in loc sa-l stimulezi pe literat, il ucizi cu scopul de a-i transfera o parte din organe unor opere ce au nevoie de surescitare… Ma rog, e posibil ca viziunea mea asupra criticii sa fie destul de pesimista, ea se bazeaza insa pe o realitate cruda. Daca veti privi mai atent in jur, veti vedea ca imaginatia mea n-a luat-o razna si ca ceea ce va spun contine o doza mare de adevar. Criticii nu manifesta nici un fel de scrupule morale atunci cind prevaleaza organe vitale de la o anumita opera literara, vie in esenta ei, pentru a le transfera altora, conservate in formol, aflate in laboratorul lor alchimic, burdusit cu tot soiul de relicve. Numai bunul Dumnezeul stie ce idei si sentimente anima mintea criticului atunci cind acesta face astfel de operatiuni. Rezultatele sint insa pe masura: viata noastra literara e dominata de fantose. Se nasc autori si opere gonflabile, care nu au de-a face nici cu viata, nici cu literatura. Trist, dar adevarat…

In Istoria literaturii romane contemporane, criticul Ioan Holban, dupa cum spuneam, se ocupa si de proza unor poeti cum ar fi Gellu Naum, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, dar si a altora, proveniti din generatia de mijloc – Liviu Antonesei, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Aurel Stefanachi s.a, mai putin cunoscuti publicului larg. In cele ce urmeaza, vom face o scurta descindere, facind unele consideratii, mai mult sau mai putin pertinente, pe marginea volumului de proza al ultimului poet aflat pe lista de mai sus: Aurel Stefanachi. Avem de-a face cu o carte polemica, in care realitatea de zi cu zi, pe cit de incisiva, pe atit de absconsa, necesita din partea lectorului eforturi substantiale pentru a fi descifrata (decojita) pina la miezu-i colcaind de tot felul de semnificatii. In acest sens, titlul volumului, Curcubeul din hol, e cit se poate de semnificativ. Avem de-a face cu un fenomen prozaic indus, a carui arie de manifestare se desfasoara intr-un cadru inchis (o camera, o debara, un coridor, un WC), dar ale carui radacini se intind mult dincolo de realitatea imediata. Desigur, exista in carte si multe conotatii erotice, care anima insectarul de personaje provenite din diverse medii sociale. Intilnim, la nivelul "caracterelor", o anumita dementa, atit in lumea urbana, cit, mai cu seama, in cea rurala. Dar si in cea politica si functionareasca. Ascuns in debaraua "asezata exact in mijlocul salii de sedinta", un anume Amedeo Grosu asteapta o rezolutie menita sa-i marcheze "in mod iremediabil" destinul. Locul sau de "priveghi" reprezinta, dupa cum precizeaza autorul, anumite avantaje "ce nu pot fi trecute cu vederea". Si anume: miscindu-si mina dreapta sau piciorul, el poate atinge fata transpirata a primarului sau poate musca de sini pe sefa invatamintului. Plecind de la aceasta fraza, ne punem fireasca intrebare: in ce pozitie trebuie sa stea personajul lui Aurel Stefanachi pentru a avea o astfel de libertate de miscare? Miinile si picioarele, ca si gura, trebuie sa se afle cumva la acelasi nivel. E posibil ca Amadeo sa fie asezat in pozitie fetus, care-i permite sa observe lumea din jur dintr-o perspectiva neobisnuita. Tinind cont de aceasta pozitie, nu e de mirare ca el nu realizeaza, pe moment, ca demersul sau de-a ridica, fiind inca in viata, certificatul de deces, pentru a putea dispune de ajutorul de inmormintare in valoare de 10.000.000 lei vechi e sortit din start esecului. Ratiunea dupa care se calauzeste personajul e una cit se poate de logica: de ce sa beneficieze de certificat sotia si nu el, odata ce actul e menit sa-i omologheze trecerea dintr-o realitate efemera intr-una eterna!? Protagonistii povestirii Mort cu acte sint perceputi de petitionar ca niste mecanisme "larvare". Astfel: secretarul primariei e un tip de marimea unui punct, "rosu la fata, lipsit total de umor" si cu chelie "pina la spate", placerea lui e sa priveasca prin gaura cheii de la WC atit femeile, cit si barbatii; seful sesizarilor e o pocitanie dementa ce raspunde de debaraua din centrul salii de sedinte, unde sint depozitate 15.000 de scrisori si petitii, alaturi de citeva accesorii intime ale primarului; seful statului major, sosit de urgenta la fata locului, e o bruta, un semn de exclamare, imbracat intr-un veston patat de bulion, arpacas, cartofi si brinza, infasurat la git cu o pereche de ciorapi femeisti, agatati, in semn de trofeu, la ultima chermeza; seful de cadastru nu e nici el cu nimic mai breaz decit restul reprezentantilor comunitatii – descheiat la camasa, cu broboane de sudoare pe frunte, el se infige glont in coasta mustoasa a Letitiei, pe care o amusineaza in vis, "pufnind din nari ca un armasar", de ani de zile. Atmosfera din sala de consiliu se incinge, atingind temperatura de fierbiere. Apar personaje cunoscute si mai putin cunoscute, care contempla spectacolul urcate, ciorchini-ciorchini, pe candelabru. Seful de culte oficiaza slujba, purtind sub brat schita unei "debarale adevarate". Primarul ridica neputincios din miini, chemind in ajutor cerul scurs ca un galbenus de ou pe tavan. Spune: "Daca mori deliberat si doresti sa-ti semnezei certficatul de deces, de ce esti socotit nebun?". Si tot el se intreaba filozofic: "Cine se poate opune mortii?". In sfirsit, toata tevatura continua pina mult dupa miezul noptiii, cind sosesc, pe rind, seful politiei (pe umar cu o tigaie, pe celalalt cu o roata), seful de la ambulanta brat la brat cu seful cimitrelor si seful de la contrainformatii imbracat intr-un costum de cosmonaut. Cazul lui Amadeo devine public. Sint sesizate toate organismele nationale si internationale. In sala de consiliu ajunge si un plic verde, cu un continut misterios. Plicul este insa devorat de picioarele participantilor, care umplu atit podeaua, cit si peretii si tavanul. Povestea se termina in coada de sopirla. Amadeo moare subit, la frizerie, in urma unui accident de beregata…

"Curcubeul din hol" e o carte incifrata si incitanta. In interiorul ei gasesti atita nebunie, incit, privind cu atentie la tot ce se petrece in jurul tau, iti vine sa te apuci cu miinile de cap si sa o iei, pis-pis, pe aratura…

Publicitate și alte recomandări video