Caută 
6 MIN
Deseori, cind se intimpla sa trec pe strada Armeana, in apropierea imobilului ce adapsosteste atelierele artistilor plastici ieseni, in fata ochilor imi rasare, pret de citeva clipe, maiestuosul Turn Babel, strajuit de o macara, in virf cu steagul Uniunii Europene. De ce imi apare in minte acest steag cu pentagrama intoarsa, n-as putea sa spun. Pe masura ce ma apropii de imobil, caut sa fac citeva schimbari esentiale si, printr-un efort de vointa, reusesc sa inlocuiesc macaraua cu girafa lui Dali. In gind, imi fac cruce si dau sa trec mai departe. "Mai multe limbi, o singura voce", imi rasuna in urechi sloganul UE. Incerc sa-l adaptez, din mers, la subiectul meu, astfel ca-mi zic: "Mai multe culori, o singura lumina…". Sloganul nu ma satisface in intregime, dar n-am incotro si trebuie sa ma multumesc si cu atit. Pe masura ce contemplu turnul, peretii lui se topesc, dezvaluind indaratul lor un sir de galerii, in adincul carora, asemenea unor paianjeni uriasi, pictorii isi tes naframa viitoarei glorii. Stind in jurul unor gramezi de "lucruri si amintiri", artistii isi croiesc, cu nerabdare si migala, viitoarele lor capodopere. Asemui, in gind, altelierul unui pictor cu chilia de calugar, dar si cu vizuinele cirtitelor: suprapun peste imaginile cirtitelor conturul umbrei unor heruvimi "numai ochi, peste tot numai ochi" si-mi zic: "Ca sa poti picta lumina trebuie sa pictezi si intunericul… Pictura e ca o rugaciune in care cuvintele se transforma in culori si linii…".
De-a lungul anilor, am vizitat de multe ori aceste "chilii". Uneori, in zilele ploioase de toamna, cind ma apasa uritul, ma pomeneam urcind scarita in spirala a turnului, batind la usa cite unui pictor. Se intelege de la sine ca nu le destainuiam nimic despre adevaratul motiv care ma impingea sa le trec pragul. Meseria pasagera de gazetar literar imi conferea intotdeauna un pretext destul de plauzibil. Am cautat compania confratilor mei de generatie, dar am poposit si in atelierele maestrilor. Cu unii am stat de vorba la o cafea, cu altii am degustat, mestecind indelung tacerea, lichioruri grele. Fiecare descindere a fost pentru mine un cistig, am plecat de acolo cu sufletul imbogatit si cu convingerea ca arta merita orice sacrificiu.
Uneori, aceste vizite se aratau a fi destul de incomode. Dupa cum banuiti, artistii plastici nu traiesc intr-o perfecta armonie. Am cautat ca pe parcursul discutiilor sa evit subiectele sensibile. Stiam, din propria-mi experienta, ca artistii sint extrem de orgoliosi… Am vizitat de nenumarate ori atelierul lui Val Gherghiu, cu care am convorbit indelung despre viata mondena si despre boema Iasilor, dar m-am bucurat si de compania vecinului sau de atelier, Dan Hatmanu, de la care am aflat cite ceva din "tainele" acestei meserii. Prin intermediul sau, am reusit sa aflu multe lucruri despre tabieturile lui Craiu, Irimescu si Corneliu Baba. De asemeni, din discutiile pe care le-am purtat, am inteles ca un adevarat artist stie sa dozeze foarte bine proportia dintre vechi si nou. Am inteles ca evolutia artei se desfasoara intr-o spirala in care orice inovatie isi gaseste un punct de plecare intr-un trecut mai mult sau mai putin apropiat.
Tin minte si acum o discutie pe care am avut-o despre Bienala de la Venetia. Pictorul vizitase, nu stiu a cita oara, Italia. Avusese de pregatit un vernisaj la Academia di Roma si un altul pentru Bienala… "Italia e patria artelor, mi-a spus. Acolo orice piatra musteste de istorie… Vernisajul la Academia di Roma a avut loc seara. Imobilul e situat vis-a-vis de Galeria de Arta Moderna, in preajma unei imense gradini, unde ardeau opaite, ca in perioada romana. Lumea trecea dintr-un loc in altul. Se produceau in creier multe conexiuni… Maretia vechii Rome iti patrundea in singe. Trecutul si viitorul coexistau in acelasi perimetru. Era o lectie de arta, dar si de viata, insusita instantaneu, prin arderea mai multor etape…".
Daca atmosfera de la Academie l-a marcat, cu totul altele au fost impresiile de la Bienala. "La Venetia am trait un sentiment de jena, mi-a spus. Expozitia se numea Bienala de Arte Vizuale. Vizitind saloanele, fara sa vreau, mi-am adus aminte de cuvintele lui Picasso, care, atunci cind a fost invitat sa expuna la Luvru, a avut o tresarire, punindu-si urmatarea intrebare: oare lucrarile mele n-o sa-i deranjeze cumva pe inaintasi?! Se referea la Rafael, la Rembrandt, Leonardo, la Goya, la pictorii flamanzi, dar si la Claude Monet, Renoir, Cezane, Gauguin, Van Gogh… Nici cei care au organizat si nici cei care au expus la Bienala de la Venetia – asta s-a intimplat in ’91 – nu si-au pus astfel de intrebari?! Am ramas usor deceptionat. Disproprotia dintre traditie si invovatie era catastrofala. Am vazut o singura expozitie ceva mai inchegata… In rest, film si instalatii. Lucruri care presupun, de fapt, scenografie si regie. N-am nimic impotriva filmului si-a instalatiilor. Conditia e sa vii cu ceva nou si, mai ales, sa nu iesi din sfera artei… Aproape la toate pavilioanele salile erau goale. Sali mari, vopsite in alb, si goale. Pe un artist poate sa-l stimuleze un panou gol, dar ma intreb ce impresie are un vizitator obisnuit!? La pavilion unei tari rasaritene am vazut un lucru ceva mai interesant. Intr-o camera imensa, in jurul unei axe se roteau niste discuri transparente, cu un diametru de 2-3 m. Discurile se roteau in sens invers unul fata de celalalt, purtind pe suprafata lor, reproduse in miniatura, monumentele cele mai importante ale lumii. Printre ele era si coloana lui Brancusi. Erau sculpturi de Giacometti si Michelangello, piramidele, Sfinxul, Ginditorul lui Rodin… Am mai vazut si una din himerele lui Paciurea… Trecind prin discuri, lumina arunca umbrele acestor reproduceri pe pereti. Umbrele se miscau, pentru ca se miscau si discurile. Era ca un fel de simfonie plastica. Gindul te ducea si la pestera lui Platon, dar iti treceau prin minte si alte idei. Mesajul era ca lucrarile de arta sint eterne. Italienii au reluat, probabil, fara sa fie influentati, cam aceeasi viziune. Am vazut la ei o camera mare, unde se afla o gramada de pamint ce urca pina la tavan. Reprezenta o panta, unde se vedeau, tot asa, minuni ale lumii… Aveai impresia ca, dupa potop, retragindu-se, apele au lasat in urma lor astfel de relicve. Era noua Arca a lui Noe, risipita in haos. Mi-am adus aminte atunci de manifestul lui Marinetti, cel care teoretiza distrugerea muzeelor prin inundatii si foc… Noile curente, noile tendinte in arta distrug muzeele, distrug arta… Lucrurile puteau fi interpretate si intr-o astfel de cheie. Trebuie sa vedem insa si latura opusa. Orice cataclism deschide o noua era…". "Ce se intimpla la ora actuala in arta europeana?", am intrebat. "Dupa parerea mea – mi-a raspuns maestrul, oftind fara sa vrea – se produce o confuzie intre arta si natura. Personal, cind vad un interior interesant, iau penelul si-l pictez. Am vazut un gard care-mi spune ceva, il pictez. Am vazut un om, il pictez. Fac acest lucru pentru ca sint pictor. Dar ei ce fac? Ei nu mai picteaza. Ei aduc gardul in expozitie… Avem de-a face cu o forma de pop art. Dar care-i mesajul aici? Ce intelege publicul? Daca ai face reclama la gard, atunci ar intelege. Lipseste ideea. Lipseste scopul… Se confunda natura, deci modelul, cu arta. Se poate ajunge, desigur, la o forma de arta moderna datorita materialelor noi care apar. Trebuie sa existe insa si transfigurare… Conteaza mesajul, nu doar ambalajul…".
Parasind atelierul, am colindat o vreme pe strazi, "rumegind" indelung ideile expuse. Umbra unui turn Eiffel, alcatuita din bastoane si palarii parieziene, ma insotea de-aproape. In fata intrezaream mustaciora si surisul pe jumatate trist, pe jumatate ironic al lui Dan Hatmanu…
