De ce vom rata regionalizarea

Ne pregatim de regionalizare: la 1 ianuarie 2014, Romania va fi capabila sa prezinte Uniunii Europene opt caciuli mari, performante, eficiente in care aceasta sa-si verse contributia.

Extrem de incurajator este faptul ca unii politicieni – nu toti, e adevarat – inca nu stiu despre ce vorbesc. Ne bat la cap cu „euroregiunile", probabil pentru ca au convingerea ca tot ceea ce incepe cu „euro-" ne place foarte mult. Are mai putina importanta ca in jargonul comunitar (si nu numai) euroregiune inseamna altceva – acele forme de colaborare transfrontaliera de tipul Euroregiunii Siret-Prut-Nistru, la care judetul Iasi – spre exemplu – participa alaturi de Vaslui si de mai multe entitati de la Est. Il putem urma pe Humpty Dumpty, pentru ca nu conteaza sensurile acceptate ale cuvintelor, conteaza cine e seful.

Si mai incurajator este faptul ca dezbaterea se poarta in primul rand pe tema „unde va fi capitala?". Istoria, religia, economia, universitatile, sportul, moda – totul intra in ecuatie pentru a stabili drepturile inalienabile ale unui oras, in detrimentul altora. Ne amintim de nedreptati istorice, de Cuza si de Carol, de Stefan si de Mihai. Ne vedem, in sfarsit, cetateni ai unei capitale, fie ea si una micuta – sau, dupa caz, dublu provinciali.

E reconfortant sa poti argumenta, in sfarsit, ca de la Bruxelles ni se cere mai multa centralizare. Trebuie sa facem regionalizarea pentru ca judetele sunt prea mici, nu pentru ca statul roman ultraierarhizat pe verticala ar fi, cumva, bolnav. Nu are rost sa ne punem problema ce competente ale palierului national ar trebui expediate in jos, catre regiune; ne intereseaza ce atributii ar trebui sa preia noile centre regionale de la ghinionistele periferii. Centralizarea inseamna, desigur, mai multa eficienta.

Este de asteptat ca regiunile sa fie lipsite de toate parghiile ce le-ar permite sa joace vreun rol esential in existenta cotidiana a cetatenilor. Nu trebuie sa poata gandi o strategie privind transportul aerian – spre exemplu, ce aeroporturi ar fi de importanta regionala, deci ar trebui finantate din taxe si impozite regionale. Sau privind tronsoanele de autostrada ce ar avea onoarea de a le parcurge teritoriul.

Cum ar fi ca administratia regiunii Nord-Est, spre exemplu, sa decida ca ar fi o idee buna pentru dezvoltarea economica a zonei sa se construiasca un aeroport mare undeva in zona centrului de greutate al triunghiului format din punctele Iasi, Suceava si Bacau, plus drumuri serioase care sa te duca la Barlad sau in alte colturi mai indepartate ale regiunii, intr-un interval nu mai mare decat durata unui meci de fotbal?

Cum ar fi daca regiunile Nord-Est si Centru ar decide sa se asocieze si sa construiasca o autostrada de la Iasi la Targu Mures, spre exemplu (plus legaturi serioase cu alte orase mari) gasind un algoritm corect de impartire a costurilor si, mai tarziu, a sumelor provenite din taxele de exploatare? Si asa mai departe.

Nu acesta este viitorul pe care il au in vedere creatorii „de sus in jos" ai regiunilor, pentru ca astfel s-ar ajunge la disparitia unui extrem de comod mecanism clientelar. Ineficient, imposibil, aberant – iata cateva adjective. Ideea centrala a regionalizarii pare a fi aceea ca ceva trebuie sa se schimbe, pentru ca, in fapt, sa nu se schimbe nimic. Trebuie ca de la Bucuresti sa se decida ce pozitie la coada va avea obiectivul de interes pentru mine si ce obiective ale altora voi finanta (indirect) pana imi va veni randul. Partidele se simt foarte comod in aceasta logica, autoritatile judetene si locale – la fel. Foarte probabil, asa se va intampla si cu noile autoritati regionale.

Pentru aceasta, trebuie sa ne asiguram ca ele nu-si vor putea articula proiecte de dezvoltare coerente. Vor putea absorbi fonduri europene, desigur, insa acestea sunt si vor fi mereu sub semnul intrebarii. Un proiect adevarat de dezvoltare se articuleaza pe taxe, nu pe fonduri europene. Dar taxele si impozitele au marele defect ca stimuleaza participarea democratica, ceea ce nimeni nu-si doreste cu adevarat. In plus, politicienii care impun taxe mari vor fi grabnic inlaturati, inclusiv de la palierul regional (se poate argumenta, mult mai usor decat in cazul judetelor, ca banii „nostri" sunt folositi in beneficiul „lor" – ai vasluienilor in beneficiul sucevenilor etc.). Asadar, ar fi de asteptat ca noile regiuni, dincolo de proiectele europene, sa aiba la dispozitie o cota (redusa) din sumele prelevate prin taxe si impozite. O cota pe care, in logica centralizatoare a statului  roman, le-o va lasa la dispozitie palierul central.

Asadar, e putin probabil sa apara o amenintare serioasa la adresa logicii fundamentale in baza careia a fost guvernata Romania, in ultimii 150 de ani. Cu alta ocazie voi incerca sa argumentez ca nu trebuie sa ne temem nici de o intensificare a trairilor democratice ale romanilor. Putem fi cat se poate de linistiti, cu conditia sa nu ne uitam unde nu trebuie, la societati care vor sa aduca statul mai aproape de cetatean si cu alte scopuri decat acela de a usura accesul birocratilor la portofelul privat.