De gustibus…

Ce este insa gustul? Un har misterios, detinut doar de unii? O inzestrare mostenita, capatata fara efort? Ceva cu totul "neproblematic" si la indemana oricui? 

Am facut trimitere, intr-o ocazie anterioara, la exigenta minimala a bunului gust, cel putin in interventiile care vizeaza spatiul ambiental comun. Sugeram, intre altele, ca nu-l pot revendica acei indivizii care, prin faptele lor, par sa-l contrazica pas cu pas. Nu poti pretinde ca modernizezi un oras, bunaoara, imputinand cu nefireasca inversunare tocmai argumentele care il faceau odinioara frumos. Ce este insa gustul? Un har misterios, detinut doar de unii? O inzestrare mostenita, capatata fara efort? Ceva cu totul „neproblematic" si la indemana oricui? Cred ca fiecare om este convins de posesiunea gustului in ceea ce il priveste, nemaicontand daca e nevoie sa aduca si dovezi care sa-i confirme in vreun fel prezenta.

Filosofii vedeau in gust inclinatia de a formula judecati, de a compara si evalua anumite calitati, indeosebi estetice. Termenul este atribuit lui Baltazar Gracian, iar tema ca atare se impune distinct in discutiile filosofice de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Montesquieu scria la 1756 un prim „Eseu despre gust" (Essai sur le goût). In chiar anul urmator, David Hume cauta sa determine la modul cel mai riguros intelesul Normei de gust. Englezul constata marea diversitate a gusturilor, situatie in care oricine este chestionat asupra unui lucru crede ca are cu siguranta dreptate. Putini au insa priceperea si competenta de a „judeca" obiectiv.

De gustibus non disputandum est – spune un aforism deja banalizat. Gusturile nu se discuta. Vizate in adagiul latin sunt si culorile (coloribus). Gusturile si culorile sunt asa cum sunt; ele trebuie acceptate neconditionat, fara a oferi explicatii in privinta lor. Daca iti place un lucru, e doar treaba ta, nu si a celorlati. Gustul intra astfel sub jurisdictia exclusiva a persoanei care il detine si exerseaza.

Oare chiar nu trebuie discutate gusturile? Cum s-ar verifica eficienta acestei formule in viata de zi cu zi? Dar in arta? In iuresul cotidian, domnia propriului gust este totuna cu domnia bunului plac, deseori impus celorlati in forme agresive si monstruoase. Ceea ce-mi place mie trebuie sa placa neaparat si altora. Orice detasare sau eschiva risca sa devina suspecta. In arta insa, acceptarea ad litteram a laconicei formule suprima exigenta critica. Tot ceea ce-mi procura imediata placere este necesarmente de nepretuit si valoros? Tot ceea ce-mi displace trebuie tradus in derizoriu? Pot fi bunul plac si propriul gust norme suficiente in aprecierile obisnuite ori in evaluarea operei de arta?

Hume, filosoful pomenit mai sus, considera ca judecatile estetice depind, pe de o parte, de umorile si temperamentul personale, si de pozitia culturala ocupata – pe de alta. Subiectivitatea, in aceasta perspectiva, se cuvine temperata. Evaluarea estetica trebuie asumata de experti sau de cunoscatori, deoarece sunt mai putin afectati de prejudecati sau de aprecieri partinitoare. Un fenomenolog de talia lui Mikel Dufrenne descrie gustul in termeni restrictivi: „A avea gust inseamna a nu avea gusturi", adica a te ridica deasupra considerentelor personale recunoscand valoarea – cand este si cum este. Gustul este definit, astfel, prin opozitie cu gusturile. „Gustul poate orienta gusturile, dar poate sa mearga si impotriva lor; nu-mi place aceasta opera, dar sunt capabil sa o apreciez, sa o recunosc. In timp ce gusturile sunt determinate, gustul nu este exclusiv. A avea gust inseama a fi capabil de judecata dincolo de prejudecati si parti-pris-uri". Ipoteza posesiunii exclusive a bunului gust este, asadar, infirmata. Datorita nepriceperii sau ignorantei, nu intotdeauna stim sa pretuim lucrurile cu adevarat importante. De aici si erorile, de aici si confuziile…

Un exemplu din istoria artei ar fi, cred eu, binevenit.  Sa ne amintim procesul celebru al lui Constantin Brancusi impotriva SUA. In 1927, sculptorul roman ducea spre America un exemplar al Pasarii in vazduh, lucrare tocmai cumparata de un cetatean american. Deloc obisnuiti cu arta abstracta, vamesii new-yorkezi au calificat piesa respectiva drept „obiect industrial", pretinzand plata unei taxe obligatorii in cazul traficului de metal. Dupa gustul functionarilor vamali, „Pasarea" lui Brancusi era doar o simpla bucata de fier, pentru ca o pasare adevarata, in viziunea lor, ar fi trebuit sa aiba neaparat doi ochi, doua picioare si pene, multe pene.

Chiar si unul din criticii vremii (Louis Vauxcelles) se indoia de calitatea artistica reala a obiectului aflat in litigiu: „Aceasta pasare este un fel de tigara lunga de cupru, slefuita cu meticulozitate si asezata in sus pe coada, intr-un echilibru precar, pe o grinda de pavaj. Se pare ca America de Nord e innebunita dupa obiecte de acest fel. Ma tem ca domnul Brancusi (…) va ramane un erou necunoscut!"

Ajutat de Marcel Duchamp, artistul va da in judecata statul american, cerand ca lucrarii sale sa i se recunoasca valoarea artistica si caracterul de unicat. Folosindu-se de argumente estetice, avocatii lui Brancusi au insistat asupra deosebirii dintre un obiect banal si o opera de arta, aratand ca asemanarea cu realitatea nu este un criteriu suficient in aprecierea unei lucrari. Procesul va da dreptate lui Brancusi, artei de buna factura, dar si bunului gust. Ulterior, artistul va deveni un preferat al colectionarilor de peste Ocean, acestia din urma investind sume fabuloase pentru a-i putea achizitiona parte din opere. Iata, asadar, ca gusturile se discuta, si nu se impun arbitrar, dupa bunul plac.