Caută 
4 MIN
Atunci a fost sa fie copilaria mea. Nu ne alegem nici timpul, nici locul. In anii aceia cenusii, poporul de tarani, caruia ii apartin, indiferent de starile mele ulterioare de agregare sociala, era redus la tacere, prin umilire sistematica, prin saracire, prin cote obligatorii impovaratoare, prin razii, prin procese publice la Caminul Cultural, unde era condamnat cate un biet hot din "avutul obstesc", prin instituirea suspiciunii, prin zvonuri despre grupurile de "banditi" care subminau "oranduirea socialista", prin filme despre maretia sovietica, prin ateism agresiv etc. Acestea sunt ingredientele din care se compune peisajul "oficial" al copilariei mele. Primeam gratuit carti de si despre Marx si Lenin, pe care tata avea grija sa le arunce direct in pod. Tot acolo, bine pitita in unghere, in clipele de curiozitate, mai gaseam cate o poza cu un tanar frumos, despre care aflam ca a fost regele nostru, dar e bine sa uit asta si sa nu spun nimanui. Mama mai pastra o carte religioasa, un foarte pretios gromovnic (numele acesta continua pana astazi sa aiba o aura misterioasa) mostenit de la bunica, in vreme ce tata, pentru a salva "onoarea" familiei si a asigura interfata in relatia cu regimul, tinea la vedere cartile frumos colorate despre "minunile" botanice ale lui Miciurin. Dar ce mai spun toate acestea celor de astazi? Cel mult le poate starni un zambet amar ori o nedumerire. In planul secund, al familiei rurale din acei ani se petreceau insa intamplari demne de "boicotul" istoriei oficiale. Toate intamplarile sunt pur si simplu domestice. Sarbatorile aveau parca menirea sa ne redea echilibrul launtric si libertatea. Ne permiteam bucurii de care altminteri ne temeam. Printre ele, si dreptul de a crede in altceva decat in lozincile copios etalate pretutindeni ori in noua "evanghelie" comunista. Viata libera a satului continua sa fie vertebrata de marile sarbatori si traditii crestine. Regimul tolera aceasta iesire din cadenta oficiala, desi avea grija prin gardienii sai, sa le limiteze impactul. Inainte de Craciun eram indoctrinati de invatator cu privire la caracterul "superstitios" al sarbatorii si cel desuet al colindelor. Eram sfatuiti sa nu colindam, desi o faceam sistematic, neezitand sa ne incepem pelerinajul chiar la usa invatatorului. Pactizam tacit, punand intre paranteze toate indicatiile de pana mai ieri. De la tata stiam o poveste fara prea mult inteles pentru mine, cum ca invatatorul fusese inainte de razboi cuzist si propovaduise pastrarea nealterata a traditiilor stramosesti. S-a adaptat si el, ca atatia altii, noilor imprejurari, dar ceva din sufletul lui de nationalist supravietuise, asemenea tuturor invatatorilor, ca un taciune nestins. Ideologii regimului n-au reusit sa rastalmaceasca sensul crestin al colindelor. Au preferat, de aceea, fie sa le combata, fie sa le ignore, ca inofensive. Erau alte fronturi pe care se purtau batalii la baioneta. Dar ceea ce nu le-a iesit cu colindul, le-a reusit cu traditiile de Anul Nou. Noi, copiii, primeam texte verificate cu uraturi, in care schimbarea de an era asimilata cu cea de regim. Uraturile erau pigmentate fie cu noile si maretele realizari, fie cu trimiteri critice la adresa unor naravuri inapoiate.
Sarbatoarea Craciunului era prefatata de o indelungata pregatire crestineasca. De voie, de nevoie, tineam postul intreg. Mama avea grija sa spele cu lesie toate oalele. Ne confectionam din timp traistute incapatoare, iar in ajun, pe la chindie, porneam sa colindam. Nu erau prea multe colinde pe la noi, prin Moldova, dar cateva le mai stiu pana astazi. Primeam colaci, nuci si mere, iar de pe la rubedenii si bani. Zapezile de alta data nu erau chiar asa de dalbe; cel mai adesea imi amintesc de noroaie grele, pe care le razbateam cu multa determinare. Ma intorceam sfarsit de oboseala si adormeam cu gandul la recolta adunata. Cu banii veneam la oras, unde ma indestulam cu toate felurile de bomboane si vedeam filme rusesti la Ilie Pintilie ori la Maxim Gorki. Cei mai marisori mergeau cu steaua – o mica bijuterie facuta din hartie creponata multicolora, asezata pe un stelaj din lemn. Se canta doar in fata icoanelor, in prezenta pioasa a intregii familii.
In seara de dinaintea ajunului, mama facea de fiecare data un lighean mare cu "pelincile Domnului", cu nuca ori julfa. Le intindea noaptea, astfel incat, dis de dimineata sa nu poftim la altceva.
Despre semnificatia crestina a Craciunului amintirile mele sunt confuze. Educatia religioasa de acasa – tematoare si usor subversiva – era doar contrazisa de cea atee, primita la scoala. Copilaria imi este umbrita de aceasta dedublare perpetua, de nefirescul ei, dar si de alte, stranii intamplari, care m-au obisnuit, inca din acei ani fragezi, cu agresiunea istoriei. Noroc de sarbatori, precum Craciunul, cu raza lor binefacatoare de lumina.
