De senectute, de juventute

Suspectat de inclinatii sexuale deviate, da Vinci (1452-1519) si-a dainuit numele pictind o femeie a carei frumusete avea sa produca tomuri de interpretari contradictorii, intre feminitate indubitabila si discutabila androgenie. "Gioconda" iese astfel din regimul picturii in sine si se preteaza celor mai insolite speculatii. Spiritul total al renascentistului s-a oferit, cu geniala generozitate, cunoasterii. De o expresivitate demonica sint "portretele grotesti", suita de chipuri ale unor batrini in stare de orice. Atit de diavoleasca e expresivitatea lor!

Opus fizionomic e "Cintaretul cu lauta", in al carui chip Caravaggio (1571-1610) a surprins ingenuitatea cruda a rasei umane. Inaltata demiurgic prin arta.

Ce picante ramin figurile citorva pictori de scoala ieseana! Venind dintr-o Romanie normala si fortati fiind sa se supuna canonului comunist. Cu indigestele lui ingrediente. Grisa, cum era alintat de noi, se trezi peste noapte secretar de partid al breslei. Meserias onest in naturile moarte cu bunatatile pamintului, proaspatul investit cu sarcina spaimoasa decreta in prima adunare generala: – Gata, nimeni nu mai picteaza de azi in unghiuri ascutite! Rotundul era deci antidotul obligatoriu la pictura decadenta occidentala. Grisa.

Fata omului batrin, ridata, se preteaza privilegiat plasticitatii in sine, oferindu-se in exces expresiv. Din care, pictorul – da Vinci a probat-o – isi extrage sursa inepuizabila. In fond, pictura nu face altceva decit sa profite de infinita diversitate a naturii, pentru a-si atinge scopul: diversitatea. Fata adolescentului – expresiva si ea – se reduce la doar o singura dimensiune: rotunjimea. Neatinsa inca de eroziune. Perugino (1452-1523) il prefera pe tragicul Sfint Sebastian foarte tinar, adolescent chiar, poate si din intentia de a-i atenua tragismul supliciului, de a-l oferi astfel unei contemplatii mai senine, mai eficiente, poate, din unghiul raportarii la divin. Cu precadere, statuaria greco-romana a promovat corpul tinar, in intentia de a impune frumusete desavirsita, opusa diformitatilor de pina la ea. Preluat de Renasterea apuseana – inglobind si pictura – canonul serenitatii a marcat citeva sute de ani creatia. Pina la ivirea – provocatoare – a modernitatii. Ale carei curente, succedindu-se galopant, n-au mai discriminat intre batrinete si tinerete. Le-au incorporat indistinct. Cum se intimpla si azi, in pulverizarea postmoderna. Eludind, aceasta, cu cinism, naiva dihotomie: batrinete – tinerete.

Am cunoscut, in anii saptezeci, un exemplar din tagma nobila a picturii. De obsesiva peregrinare in cautarea frumusetii in natura. Greu ca un urs, cu sevaletul in spinare – dar si cu enorma pipa intre carnoasele buze – batea zavoaiele Prahovei, cautind motivul. Rarul motiv ce, adus in atelieru-i bucurestean din Pangrati, se metamorfoza in somptuoasa pinza finala. Om exemplar. Nu cunostea solutiile histrionice ale vecinilor de atelier. Henri Catargi.

Vernisajul ca spectacol. Adonisul Felix Aftene se plasa – histrionic imobil – in postura de "Gioconda", si raminea asa citeva ore intre propriile-i picturi, socindu-si invitatii. Si nu prea.

In oglinda, dezbracat, sint Picasso. Imbracat, sint Gide. A primit Nobel. Picasso, nu.

Scuze. Suna cineva.