De tango. De doina

Ce paleta apreciativa mai are si UNESCO!

Dupa ce ne-a surprins – placut, sa recunoastem – cu decizia ca tangoul argentinian sa figureze in patrimoniul cultural al umanitatii, iata o alta surpriza – si mai placuta – survenita imediat: doina romaneasca sa obtina, si ea, acelasi statut.

Ce teribil se preteaza cele doua subiecte speculatiilor noastre, mai mult sau mai putin subiective!

Ce tentatie in a le compara!

Indepartata si fascinanta Argentina de azi are la origini existenta triburilor indiene, nu lipsite de savoare, cind le spunem pe nume: diaquita, chechua, guarani, puelche, araucani. Cum nu lipsite de aceeasi savoare sint si imaginarile noastre, vazindu-i in inchipuire pe cei de-atunci, de la inceputurile umanitatii, ondulindu-si soldurile in dansuri salbatice. Pina la venirea conchistadorilor spanioli – secolul 16 – si impunerea altor ondulari de solduri, cele care au si dat tangoul. S-a dansat asa – neintrerupt – cu sonorul Juan Domingo Peron, sub a carui postbelica mina forte a patruns capitalul strain si au fost operate reforme radicale.

Ce fundal are tangoul, nu?

Dar doina?

Il are si ea pe-al ei, doar ca e colorat complet altfel.

Ne place/nu ne place, apartinem domeniului carpato-danubiano-pontic, Carpatii fiind osatura spatiului nostru etern. Firul etnogenezei romanilor ne duce hat, catre mileniul 2 i.H. Iar numele mari ale inceputurilor ne mingiie si-acum orgoliile: Cezar, Traian, Burebista, Decebal. Mindrindu-ne cu cea mai rasariteana semintie neolatina, am consolidat aici – mai cu seama prin monarhia constitutionala din 1866 – un teritoriu de exceptie. Atit de tinjit de vecinii pe care, de altfel, i-am si privit de sus. Chiar si in dictatura impusa de tancurile rusesti, cind dictatorii autohtoni s-au vrut mai dictatori decit cei ai vecinilor.

Ei bine, aici, in acest zbucium est-european, s-a mentinut faptura mirifica a doinei. Dor, jale, dragoste, revolta, "hora lunga", "cintec prelungit", tot atitea caracteristici desemnind ceva unic. Atragind, fireste, atentia forului international.

Daca tangoul se danseaza si-acum – fie in particularul argentinian, fie in concursuri internationale de o eleganta interbelica nealterata -, doina nu o mai fredoneaza nimeni. Din vremea fenomenalului etnomuzicolog Brailoiu – care a si fixat-o definitiv -, din vremea unei Maria Tanase, nascuta parca sa ne sfisie cu aleanul ei inimitabil.

Cintecul de dor si de jale se cinta si-acum, doar ca nu-l auzim ca atare. Ci-n varianta lui publica, pe canalele pe care ni le pune la indemina modernitatea tehnica. Ca doina sa-si fi pastrat tenta ei tragica, a mai existat si nefericitul interludiu comunist, augmentind un destin… carpato-danubiano-pontic si asa dramatic predestinat. Scenariul postdecembrist al desprinderii de dictatura si de aspiratia – naturala – la o Europa din care fusesem smulsi are amprenta inconfundabila a tranzitiei. Una prelungita si suparatoare pentru o populatie oricum pastrindu-se – mai toata istoria ei – in fredonarea unei jeluitoare doine consubstantiale.

Daca UNESCO ne onoreaza prin multonoranta nominalizare, s-o vedem ca fiind una dincolo de contingentul zilei: de recunoastere a unei distinctii – chiar daca dramatica – ce ne apartine indubitabil.

Si vesnic.