Dejun cu Eminescu

Am gasit cu greu o camera, a inceput deja sezonul, intr-un hotel pitoresc, Les Argonautes, pe o ruta turistica extrem de animata, rue de la Huchette. Hotelul e vechi, se pastreaza grinzile de lemn innegrite, bine intretinute. Autenticitate scumpa. Camerele sint decorate cu portretele cautatorilor linii pretioase si scene de pe vase grecesti, evocind aventura argonautilor. La fel e si sala de mic dejun, care e si receptie in acelasi timp. Dar in inima Parisului, la doi pasi de Sena si de Notre Dame. Putin mai jos e teatrul in care se joaca de o jumatate de veac, seara de seara, Eugen Ionescu. Spectacolul cuprinde doua parti de cite o ora fiecare, Lectia si Cintareata cheala. In fata hotelului, dous restaurante, Meteora si Mythos, care atrag clientii spargind farfurii in fata, pe strada, dupa obiceiul grecesc al petrecerilor. Supraveghindu-i, de la fereastra mea, observ ca nu sparg decit cioburi. Seara, la miezul noptii, cind inchid, aduna cioburile si a doua zi le imprastie din nou, creind o atmosfera „autentica", traditionala, greceasca.

Simbata sint liber, mi-am luat de lucru, nu pot pierde o zi intreaga precum turistii ce trec in hoarde pe sub fereastra mea. Apoi, mai tirziu, ma las in voia lecturii unui roman. La o librarie care cumpara si vinde carti de ocazie, pe linga fintina Saint-Michel, nu departe de vestita Gibert Jeune, nu stiu daca e o filiala a lor, ma amestec printre putinii care cauta cu inversunare si competenta. Si gasesc ceva care ma rasplateste pentru insistenta mea. Imi sare imediat in ochi, e un roman al lui Virgil Gheorghiu, Le grand exterminateur, publicat la Plon in 1978. Autorul e cunoscut acum in Romania, unele dintre carti i-au fost traduse, nu cred ca si aceasta. Cartea e conservata in bune conditii, inclusiv supracoperta neagra cu portretul autorului pe o manseta, in haine preotesti. O fictiune, amestec de roman de dragoste si de aventuri, pe fundalul unui Bucuresti violent, denuntind efectele regimului carceral instaurat la 23 august 1944. Un oras dezolant, gri si urit. Toate orasele ocupate de armatele inamice sint triste, dar dupa treizeci si trei de ani de ocupatie Bucurestiul e unul dintre cele mai triste orase de pe pamint. Asa incepe primul capitol, Bucuresti, le ville de la joie (orasul veseliei!). O poveste despre o Romanie si un Bucuresti in care se petrec evenimente inimaginabile, pentru mine cel de atunci. Romancierul insa presara printre rinduri si observatii asupra mentalitatilor, specificului regional, oamenilor si locurilor. Eroul, Traian Rotaru, e nascut in satul Tipirig, districtul Neamt, in Moldova. Moldovenii acestia sint afectivi, explica cititorului francez Virgil Gheorghiu. Ei gindesc totdeauna dupa ce actioneaza. Judecata lor e buna, dar tardiva. De aceea in Romania n-ai sa gasesti mari oameni politici moldavi. Pentru ca acestia sint contemplativi. Emotivi. Acest pamint a dat artisti, sfinti, savanti, dar niciodata oameni de actiune. Virgil Gheorghiu s-a nascut si el in Moldova, la Rosbeni, in 1916 si si-a facut studiile universitare la Bucuresti si Heidelberg.

Simbata catre amiaza caut un loc mai putin turistic ca sa prinzesc. In jurul hotelului sint zeci de restaurante, unele chiar convenabile,  fara pretentii, desigur; poti minca adesea, ca lumea, la un pret mai mic decit la Iasi. In inima Parisului. Dar sint satul de bandele de turisti galagiosi, care racnesc in toate limbile. O iau pe o straduta linistita, catre o piata unde stiu ca se vind simbata produse proaspete, netrecute prin marile magazine. Dar scumpe. Ciresele sint intre sapte si noua euro kilogramul. Mai bine astept doua zile, la Birnova sint pe gratis. Cum sint aproape de o vestita biserica romaneasca, trec sa vad ce se mai intimpla. E inchis, miine e slujba. Dar piata din fata bisericii pe care de Pasti am gasit-o plina de romani, e acum ocupata de o actiune promotionala elvetiana. Vizitati muntii Elvetiei, lacurile de un albastru ireal, un colt al autenticitatii si contrastelor, les Valais. Drumuri prin munti, aventuri, cultura, gastronomie, totul se leaga si se amesteca si peste toate troneaza azurul cerului de munte. Opt mii de kilometri de poteci pentru plimbari, serpentine traversind paduri, sub un soare condamnat sa straluceasca. Pe un covor verde (dar artificial) sint prezentate ofertele mai multor localitati, sejururi atractive in regiunea Fribourg, lacul Morat (Murten?), Gruières, Romont, Charmey; mici cabane de lemn unde sint expuse pliante si se ofera cubulete mici de brinza. Iau citeva pliante, privesc, alaturi de citiva copii, doi frumosi ciini Saint-Bernard si urc apoi pe scarile care duc la statuia lui Eminescu, opera lui Ion Vlad. Aici, surpriza. Eminescu e inconjurat de acelasi covor verde artificial, fotolii pliante si mese mici. Intreprinzatorii elvetieni au inchiriat de la cei de la boulangeria din colt posibilitatea de a oferi produsele lor traditionale celor interesati. Intii sint ofesnsat, constat ca n-am cui ma plinge si apoi gasesc o masa libera chiar in fata statuii. In jur toata lumea maninca si discuta, numai eu ma intretin cu Eminescu. Numai eu stiu cine e domnul acela meditativ, cu citeva carti sub brat si trei flori plasate la subsuoara (de un roman, desigur). Cer mai intii un pahar de vin rosé, elvetian desigur, apoi ii cer voie poetului sa dejunez si eu, e trecut de ora douasprezece si jumatate, ora de prinz a francezilor. Evit produsele elvetiene, cer o bucata de carne pe gratar, cred ca asa ceva minca si el cu Creanga la Bolta Rece. Oare ce sa-i spun? Ma trezesc laudindu-ma ca am scris despre modelul lui psihologic. Nu cred ca stia ca e considerat un precursor in psihologia sociala si psihologia personalitatii si un intemeietor de sistem pedagogic. Nu pare sa ma asculte, prea au tras multi de numele sau, priveste absent dincolo de mine. Ce-o fi vazind?