Depresie muzicala

Am reintilnit, deunazi, un fost coleg de clasa, astazi profesor de engleza la una dintre pitorestile scoli de cartier din urbea noastra traditionala. L-am intrebat, firesc, cum se mai descurca – in vremuri de infinita tranzitie – cu nobila misiune de dascal. Mi-a raspuns (sub umbra unei imense blazari, complet insesizabile cu ani in urma) ca nu se poate vorbi despre o activitate profesionala per se in cazul lui, ideea predarii limbii engleze ca atare fiind o simpla reprezentare fantomatica a subconstientului sau cultural. Acum, spuse colegul meu, se vede mai curind in postura unui erou civilizator ori destelenitor (ma ruga sa nu consider aceasta declamatie identitara nici pretiozitate, nici orgoliu, ci doar un scut psihologic impotriva depresiei). Ca "erou destelenitor", el are menirea inflexibila sa introduca elevii de cartier in notiunile fundamentale ale decalogului ("sa nu ucizi", "sa nu furi" etc.) si, adesea, sa disece, cu aplomb, o problematica etica mai complicata, legata de specificitatea contemporaneitatii ("sa nu agresezi", "sa nu violezi", "sa nu te droghezi" s.a.m.d..).

"E chiar atit de grav?" am intrebat eu cu destula lipsa de convingere (stiind, la rindul meu, nivelul de avarie la care au ajuns pina si studiile universitare). "Mai grav decit ti-ai putea imagina!" a replicat amicul cu naduf. "Asculta urmatorul exemplu: dupa cum stii din scoala, eu am fost mereu un fan al muzicii bune, indiferent de stil, si mi-am dedicat decenii din viata studierii ei, in varianta de consumator (trebuie sa recunosc in paranteza ca prietenul in chestiune este si a fost dintotdeauna un expert in muzica si indeosebi in acea muzica extraordinara a tineretii noastre, din anii optzeci, uimind pe toata lumea cu informatiile sale exhaustive despre formatii si stiluri, in ciuda oprelistilor comuniste – n.m.). Prin urmare, am crezut ca voi avea o punte de comunicare indestructibila cu tinerii mei discipoli, transformind – macar o parte dintre orele de engleza – in delectabile conversatii pe teme muzicale. Stupoare, dragul meu! Imagineaza-ti indivizi "postmoderni", intre treisprezece si optsprezece ani, care nu au ascultat in viata lor – si frecvent nici n-au auzit de ele – jazz, rock, break, reggae si celelalte. Cind am incercat sa le spun cite ceva, au inceput sa ma priveasca nating, de parca as fi venit de pe alta lume. Desigur, stiau la perfectie pe Vali Vijelie si pe Adrian Copilul Minune, dar acest tribut nu-l voi plati, cu orice risc. Ma supun inevitabilei sfirtecari profesionale si intelectuale, insa nu accept in veci linsajul artistic, prin coborirea la manele". Se intelege ca m-am despartit de amic fara sa-l mai intreb cind va ajunge la lectia despre Shakespeare.

Nu vreau sa par un moralist imbatrinit si antipatic (de generatia foarte tinara a prezentului nu ma despart chiar secole intregi de evolutie!), dar sint nevoit sa constat ca exemplul fostului coleg ascunde o realitate generala deosebit de trista si, virtual, periculoasa. Este vorba despre scaderea puternica a gradului de civilizatie si a celui de performanta intelectuala a adolescentilor actuali in raport – din nefericire! – cu adolescentii "epocii de aur". Optimistii vor contracara aici, sustinind ca olimpicii nostri internationali au uimit lumea in anii nouazeci, adica dupa Revolutie. As raspunde foarte simplu, ca, in momentul cind vorbim de mase intregi, nu exceptionalitatea conteaza, ci media, insa, si asa, sa nu ne imbatam cu apa rece: toate geniile tinere din Romania care, spune-se, au speriat Vestul cu talentul si cunostintele lor exceptionale de-a lungul deceniului trecut fusesera formate – asemenea marilor nostri sportivi acum pe duca – inainte de ’89. Ceea ce s-a articulat educational la noi, dupa caderea lui Ceausescu (si nu sint un nostalgic, o stiti prea bine cei care cititi aceasta rubrica saptaminal!), reprezinta un intristator experiment cultural de tranzitie.

Copiii deveniti adolescentii in aceasta perioada apartin unei generatii sacrificate spiritual si material, indobitocite de haosul moral, politic, social si intelectual al unei societati pline de nesiguranta. Ei au invatat de timpuriu ca furtul, inselatoria, neloialitatea, duplicitatea, linguseala, mirlania, prostia si ignoranta sint, mai des decit opusurile lor, mijloace eficiente de a razbi in viata. Au contemplat o lume insalubra, unde justitia nu mai are nici un sens, ticalosia poate fi ridicata la rang de virtute, iar grotescul functioneaza ca sublim. "Valorile" civilizatiei romanesti de "tranzitie" au ajuns sa fie cele dospite anterior in cotloanele universului suburban si iesite acum la suprafata, vulcanic, precum puroiul dintr-un flegmon rascopt. Nu spun ca ele nu sint tot ale noastre, ca nu ne apartin. Totusi, intr-o cultura normala, asemenea anomalii ar fi anihilate de interventia rapida si irepresibila a "anticorpilor" spiritului inalt, genuin si etern. Lipsa oricarei reactii insa din partea normalitatii, dublata de inabusirea brutala a valorilor autentice au creat cumva impresia ca mocirla a navalit ("din afara" asa-zicind) pe un teren viran. Cei coplesiti de talazurile sale incontrolabile au fost, in mod natural, copiii. "Pervertirea" lor intelectuala si etica – afisata ostentativ, ca revolta simbolica, sau traita fara nici o disimulare – nu trebuie, de aceea, sa ne mire. Este consecinta naturala a unei degringolade istorice. Nu m-ar surprinde chiar ca, peste ani, sa rasara o adevarata miscare de alienati din interiorul acestei generatii sacrificate, o grupare a traumatizatilor social, similara hippie-stilor ori faimosilor homeless people – intorsi din Vietnam si instrainati de mediul propriei lor lumi. Sa vedeti atunci revigorare a stilurilor muzicale!