Despre „decretei”

La sfirsitul anilor saizeci si, se pare, cu precadere in anul de gratie 1968, s-au nascut in Romania copii mai multi ca niciodata. Bineinteles, nu doar din acest motiv a fost 1968 un an de gratie. Tot atunci, in urma loviturii de maestru a lui Ceausescu (refuzul de a paricipa la invazia sovietica din Cehoslovacia), Romania a intrat, pentru un timp, in atentia lumii vestice, bucurindu-se de oarecare credit politic si, pina la un punct, chiar de simpatie. Ce alt mesaj mai convingator despre prosperitatea unei natiuni se poate da decit natalitatea debordanta? Prin urmare, partidul si, in primul rind, secretarul sau general au incurajat nasterea de copii, cu diverse facilitati din spatiul socio-economic. "Incurajarile" au luat forma "indemnului patriotic" si a "hotaririi de guvern si de stat", inmanunchindu-se intr-un mobilizator decret (al maternitatii cvasi-obligatorii). Asa s-a ajuns la situatia usor cinica si paradoxala ca puzderiile de copii nascuti in perioada respectiva sa fie numite de restul populatiei, peste ani, "decreteii lui 68".

M-am numarat si ma numar inca printre acesti "decretei", iar perspectiva mea asupra momentului istoric in cauza ramine, de aceea, in mod necesar, subiectiva. Eram, intr-adevar, infiorator de numerosi. Imi amintesc si astazi parcurile de joaca, supraaglomerate cu mogildete galagioase, si "armatele" infantile, strinse in numele unor "cruciade" curioase, cum ar fi cucerirea terenului de fotbal al blocului vecin ori alungarea "ostirilor" similare – de la alte scari – de pe spatiul verde din fata balcoanelor noastre. Toate aceste adunari de populatie (scolara sau prescolara) aduceau, prin amploare, cu cetele rasculatilor din 1907. Prin contrast, in prezent, intr-un bloc cu saizeci de apartamente (si, prezumtiv, saizeci de familii), fiul meu nu gaseste nici macar un singur copil de virsta lui. De asemenea, clasele noastre primare – ce se labartau pe aproape integralitatea literelor alfabetului, numai S, T, Q, W si Y lipsind din motive obiective – s-au restrins, in ziua de astazi, prin scolile de cartier, la timidul A, dublat eventual, in cazurile fericite, de nesperatul B. Ca atare, parcurile de joaca arata acum dezolant. Pustiite si ruginite, aidoma unor vestigii terifiante din orasul-fantoma.

Se intelege ca numarul imens nu le-a facut "decreteilor" viata usoara, ci mai degraba paradoxal de nedreapta. De ce paradoxal? Pentru ca nimbul gloriei cu care s-au aureolat inca de la nastere (o generatie a prosperitatii romanesti, o forta a viitorului – va mai amintiti, apropo, ritmurile moculesciene-pionieresti: "Noi, in anul 2000, /Cind nu vom mai fi copii,/Vom face ce-am vazut cindva./ Toate visele-ndraznete/In fapte le vom preschimba…"?) a fost in permanenta umbrit de consecintele sociale si economice ale baby-boom-ului anilor saizeci. Fiind numerosi, competitiile noastre (de la cele educationale la cele sportive si culturale) au semanat cu niste lupte pentru supravietuire intr-o jungla darwiniana de selectie extrema a speciilor. Intrarile la licee si facultati bune se calculau in termenii concurentei de cincisprezece-douazeci de oameni pe un singur loc. Divertismentul, calatoriile, facilitatile de tot soiul ne erau restrictionate din start, datorita pericolului distrugerii intregului sistem. In plus, asa cum sta bine unui regim dictatorial, si societatea ceausista a atins, la un moment dat, paroxismul declinului, revarsindu-si dementa asupra intregii populatii. Momentul a coincis cu anii de adolescenta ai "decreteilor", ani deveniti astfel de lungi privatiuni si suferinte (carentele alimentare se imbinau "armonios" cu frigul din apartamente si scoli, iar alarmele militare repetate – de asa-zisa "pregatire strategica pentru aparare antiaeriana" – alternau cu oprirea electricitatii si obligativitatea studiului la luminare). Minunata promotie a anului 1968 ajunsese, spre sfirsitul lui 1989, un Gavroche simbolic, multiplicat intr-o imensitate de ipostaze.

Nu intimplator, spun eu (desi nu sint nici sociolog, nici istoric), revolutia anti-comunista din Romania (oricare i-ar fi fost originea, planul, intentiile de culise si finalitatea) s-a sprijinit covirsitor pe populatia studenteasca a acelor vremuri (nimeni altii decit "decreteii"). Ea era atunci forta anti-comunista cea mai solidara, cea mai coagulata si cea mai motivata in rasturnarea lui Ceausescu (intr-o Romanie fara opozitie, cu dizidente disparate si predominant culturale). Revolutia a rezistat – in zilele sale critice, anterioare caderii regimului, la Timisoara si Bucuresti – tocmai datorita curajului, loialitatii, inteligentei si, nu in ultimul rind, disperarii tineretului studios. Mai mult, as indrazni sa observ ca revolutia a fost chiar pregatita mentalist de atitudinile tot mai subversive ale populatiei din marile universitati romanesti, de la sfirsitul decadei a opta. Succesul miscarii ar fi trebuit, desigur, sa insemne si revigorarea generatiei "decreteilor", iata, in sfirsit, glorioasa, asa cum se prevestea inca de la nasterea sa. Paradoxul a actionat insa din nou. Adevarata promotie victorioasa a anilor nouazeci a fost cea nascuta cu vreo doua decenii inainte de 1968. In plina maturitate si deja privilegiati de comunism (cu slujbe bune, apartamente si oarecare stabilitate financiara), acesti "lupi tineri" au profitat din plin de deschiderile revolutiei, preluind pozitii-cheie in sistem (politice ori non-politice), imbogatindu-se (unii exorbitant) si instaurindu-se in putere, cu ferocitate, pe timp indelungat (creatori ai noilor legi, ei au avut grija sa-si protejeze cuceririle). Toate s-au facut – precum orice edificiu inovator – printr-un sacrificiu primordial. Jertfa nu putea fi alta decit a gruparii amenintatoare – generatia 68, tinereii naivi si usor manipulabili din anii post-revolutionari. Acestia au fost impinsi, iarasi, catre pauperitate si blazare, ambele, intr-o anumita masura, mai virulente decit in comunism. "Decreteii" s-au risipit, prin urmare, pierzindu-si identitatea. Unii au ramas aici pentru a se lupta, caraghios, cu morile de vint. Altii au emigrat, refuzind sa mai vorbeasca romaneste (dar traindu-si, intr-o tacere sfisietoare, conditia de emigranti). Destul de multi au murit deja, preferind disolutia in uitare. In urma lor a ramas totusi nimbul gloriei – astazi cu reprezentari strict legendare. Si, poate, promisiunea anemica a unui destin aminat.