Despre identitate la Geneva

Imi scrie de curind profesorul (emeritus) Jean Pierre Deconchy, un nume in psihosociologia europeana, autor subtil si original, preocupat de studiul reprezentarii sociale a autoritarismului; un volum de texte alese din opera sa va aparea curind la Polirom. Imi relateaza ca s-a intilnit la Atena cu Willem Doise si acesta i-a istorisit cum a impins la masina mea pe Copou: ramasesem in pana si, in circulatia nebuna si sub ploaia injuraturilor cordiale ale celor din trafic (va imaginati ce complimente puteau primi doi tipi cu  parul mai mult alb, neajutorati, impingind la o rabla), Willem a avut prezenta de spirit sa-mi spuna: Nu uita, Adrian, ti-a impins masina un Doctor Honoris Causa al Universitatii din Iasi. Tocmai venise la Iasi pentru a doua sau a treia oara, pentru a primi titlul acesta. Acest episod i l-a povestit lui Deconchy, in contextul in care schimbau impresii despre lupta noastra, a psihosociologilor ieseni,  pentru o noua identitate.

Pe Willem l-am avut oaspete la Iasi, in anii nostri de constructie institutionala, abia incepusem formarea in psihologie, dupa ce inainte de 1989 nici nu putea fi vorba de asa ceva. A acceptat sa vina, la rugamintea lui Moscovici, sa vada ce ne trebuie, sa tina citeva conferinte – era primul psihosociolog european important care ne vizita. L-am plimbat si prin Bucovina, a dat interviu la o televiziune tinara, nou infiintata, la radio. L-am invitat acasa, eu si alti colegi, se uita uimit la toate, sotia mea i-a spus ca e primul francez pe care-l intelege bine. Si atunci ne-a marturisit ca e de fapt flamand, franceza e a doua sa limba. Dar si-a insusit identitatea valona, prilej de discutii aprinse despre identitate.

Cele dintii relatii profesionale de colaborare in Elvetia le-am stabilit la Geneva, prin profesorul Willem Doise, recomandat de Serge Moscovici. Lucrasera impreuna in tinerete, la Paris, intr-un laborator de psihologie sociala condus de Moscovici, iar atunci cind Jean Piaget a cerut pe cineva pentru cursul de psihologie sociala de la Geneva, a fost recomandat tinarul Doise. A dobindit un statut si o noua identitate.

S-a intimplat sa-i intorc curind vizita, i-am scris ca vin la un congres la Neuchatel si a hotarit sa se intoarca mai devreme din vacanta, sa ne intilnim. I-am fost trei zile oaspete, are o casa frumoasa, in afara Genevei, pe un promontoriu; amenajase in mansarda doua camere pentru oaspeti. Aveam doua scopuri: sa obtin colaborarea echipei de la Geneva pentru un prim manual de psihologie sociala, necesar ca piinea calda studentilor romani, si sa-l rog sa se ocupe in mod special, sa-l formeze pe un tinar  care obtinuse o bursa a statului elvetian (tot cu ajutorul lor) si care urma sa se familiarizeze cu tot ce e mai nou in psihologia sociala. Willem m-a prezentat celorlalti colegi care erau de fata (inca nu se incheiase vacanta) si au acceptat  cu totii sa colaboreze – imi trimit apoi contributii pentru volumul proiectat (a aparut in 1996); mai tirziu am tradus manualul lor de psihologie sociala experimentala (studentii romani invata si acum dupa aceasta lucrare de baza), apoi cartea despre dezvoltarea social-cognitiva a inteligentei. Am ramas prieteni, a trimis mai multi membri ai echipei sale sa tina cursuri la Iasi, a primit mai multi ieseni in laboratorul sau, iar la 2 octombrie 1999 i s-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Iasi. Ne-am intilnit adesea, pe la congrese, la Montréal, la Valencia, Perpignan, la Stirling, in Scotia, la Paris. Glisati amindoi in emeritus, in ultimii ani ne rezumam la mesaje. Willem e insa activ, calatoreste, colaboreaza cu echipe din Canada sau din America de Sud, publica, nu zici ca-i de fapt pensionar. Cind vorbesc de identitatea psihosociologiei romanesti, ma gindesc totdeauna la inceputul schimbarii, la ajutorul  lui  Willem.

Colaborare recenta, in ultimii ani, cu profesorul  Françoise Ruegg de la Universitatea din Fribourg, pe tema identitatii populatiei de romi din Moldova. Ne viziteaza la Iasi, stabilim planul de bataie, se initiaza proiectul, il cistigam. Intilniri ale grupului la Cluj si la Iasi, la Chisinau. La Fribourg sintem invitati pe rind sa intervenim la cursul de antropologie al profesorului Ruegg, pentru studentii de la masterat. Le vorbesc despre noua elita care se ridica din rindul acestei comunitati. Nu e vorba de elita folclorica, invesmintata cu straie pitoresti, ci de elita culta, de specialisti, de cei formati in universitati, inclusiv in facultatea noastra, la Iasi. Studentii pun intrebari atit de naive, incit imi dau seama ca nu stiu mai nimic despre acest fenomen. Adincesc subiectul, fac o incursiune istorica, le vorbesc de traseele patrunderii tiganilor in Europa, de robie, de eliberarea lor, de marginalizarea ulterioara, pina astazi. Incep sa inteleaga. Dupa trei zile la Fribourg, la sfirsitul voiajului, profesorul Ruegg ma invita citeva zile la  el – locuieste intr-o casa pitoreasca linga Geneva, la zece minute cu trenul suburban, pe malul lacului. Intr-o seara, invita pe un coleg din apropiere, un istoric. Acesta vrea sa stie cum a fost perceputa in Romania intrarea in UE, ce mai e nou, care sint rezultatele cercetarii noastre asupra identitatii romilor. Discutia aluneca spre  conceptul de identitate, spre perceptia identitatii in diferite tari. Si aud acum o istorie  absolut insolita si o interpretare care ma nauceste.

Istoricul  povesteste cum l-a insotit pe rectorul universitatii lor intr-o vizita la Moscova. In timpul primei intilniri, acesta incepe sa le vorbeasca rusilor despre organizarea sociala si politica a Tarii Cantoanelor si nu pierde ocazia sa plaseze ideea ca aceasta e cea mai avansata democratie din Europa, un  promotor al votului popular si al referendum-urilor, semn al democratiei autentice. Poporul elvetian isi exprima votul cu privire la orice proiect de lege nationala, stringerea a 50.000 de semnaturi poate conduce la organizarea unui referendum, cetatenii sint responsabili, se simt datori sa ia decizii politice, sa despovareze statul de unele cheltuieli. Electoratul e educat, oamenii se documenteaza, cauta informatii, discuta pina isi construiesc propriile opinii. Asa ca nu cad prada usoara manipularilor. Si rectorul ar fi incheiat: in problemele de cea mai mare importanta, autoritatea decizionala revine poporului elvetian. Elitele politice sint astfel controlate.

Cum au reactionat rusii? – il intreb. A, foarte bine, erau ochi si urechi, receptivi, vizibil de acord. Dar eu – continua acest domn – m-am simtit extrem de jenat. Nu puteam sa-l opresc pe rector, dar pentru mine era un discurs stinjenitor. A folosit apoi cuvintul penibil? Nu pun mina in foc, dar acesta a fost sensul. Si mai mare mi-e mirarea cind domnul Ruegg il aproba si amindoi se scuza  fata de mine.

E rindul meu sa ma simt jenat. Cum, voi credeti ca traiti intr-o tara in care democratia nu functioneaza? Atunci la noi, la rusi e mai bine? In care tara europeana functioneaza mai bine? Ma privesc consternati, ma credeau mai destept. Ce e cu mine, cum de nu inteleg?

Am inteles mai tirziu: nu erau chiar nesatisfacuti de modul in care functioneaza totul in tara lor, dar spiritul lor critic nu adoarme in nici o imprejurare. Este mereu treaz. Identitatea lor s-a construit prin exercitarea spiritului critic. O lectie pe care n-am cum s-o uit.