Despre iubire si neputinta

Dupa dealuri e un film de reflectie, poate cel mai profund si mai nuantat din filmografia noastra, dupa celebrul Reconstituirea a lui Lucian Pintilie, pe care il evoc atat pentru asemanarile de ordin stilistic – cadre lungi, imagini fruste, apasatoare, de o acuratete neorealista – cat si pentru tesutul ideatic – disolutia responsabilitatii intr-un sistem inchis si canonic – monastic in primul caz, comunist in cel de al doilea. Cristi Mungiu a avut inteligenta sa nu transpuna istoriografic intamplarea de la Tanacu, ci doar sa se foloseasca de ea ca pretext. Tanacu se metamorfozeaza in film intr-un caz de constiinta. La un prim nivel de lectura, avem o poveste de ev mediu intarziat, in care credinta se amesteca si se confunda chiar cu superstitia. Istoria a facut inconjurul planetei, la fel ca si mineriadele, proiectand imaginea unei Romanii atavice. S-au scris reportaje, carti si o piesa de teatru, s-au exprimat teologi si filosofi, s-a tras din toate pozitiile in Biserica Ortodoxa si in ierarhii ei, ce nu s-au delimitat mai ferm de exorcistul de la Tanacu. Justitia si-a facut datoria, pronuntand sentinte fara echivoc, adica identificand negresit pe vinovati. Cata promptitudine! Sarmana noastra justitie s-a dovedit atat de "eficienta" intr-un caz atat de complex, dar atat de plapanda in situatii infinit mai clare.

Cu patrundere psihologica, rigoare morala si onestitate, Cristi Mungiu a preferat sa puna intre paranteze toate exprimarile istoriografice despre intamplarea cu pricina, invitandu-ne sa aruncam o privire introspectiva in propria constiinta. Astfel, filmul despre Tanacu nu mai e povestea unei intamplari exotice dintr-o tara periferica, nu mai e un pretext de a-i crucifica pe vinovatii de crucificare, ci chiar expresia ambiguitatilor, neputintelor si lasitatilor din timpul nostru precar – timp al disolutiei responsabilitatii, al confuziei morale si spirituale, al spaimelor existentiale, timp pe care-l denumim, atat de ingaduitor, deci imprecis, ca fiind al tranzitiei. Fundalul scenariului e chiar ambiguitatea, echivocul, lipsa de curaj si rigoare, de aici refugiul in formalism. Duhovnicul de la Tanacu nu are nimic tenebros nici macar nu aminteste de personajul diabolizat mediatic. El e doar un slujitor blajin, dar care ascunde o poveste cetoasa, pe care maicile o supraliciteaza: se spune ca a vazut un inger, care i-a pecetluit destinul; se spune ca are in altar o icoana facatoare de minuni… Prestigiul lui e cert, dar nimeni nu i-a testat autenticitatea. Duhovnicul i-a acceptat cu toata povestea lui inventata de altii si tolerata complice de el insusi. In fata probei adevarului – atestarea autenticitatii icoanei, la somatia Alinei, duhovnicul de pierde, acceptand solutia crucificarii propusa de maicile deznadajduite de privelistea blasfemitoare a icoanei sparte; icoana ce nu era decat un artefact comun. Acesta e momentul ce mobilizeaza obstea, pentru a o duce insa la pierzanie. Ingaduinta si rabdarea lor se metamorfozeaza in furie neputincioasa, vecina cu nebunia.

In povestirile clasice, de la Shakespeare la Dostoievski, nebunul e personajul care developeaza adevarurile ascunse, care rupe pecetile formalismului. In scenariul lui Cristi Mungiu, Alina e personajul tragic ce marturiseste ca iubirea crestina e neputincioasa atunci cand se confrunta cu negatia vehementa. Obstea monahala, in integralitatea ei, inclusiv devotata Voichita, cu toate bunele ei intentii, esueaza in fata probei de foc a nebunei care vede dincolo de aparente. Aceasta cauta iubirea ascunsa de Voichita, sub faldurile rasei calugaresti. Iubirea ei e autentica si sincera, chiar daca acaparatoare. Iubirea crestina a maicilor si a duhovnicului e neputincioasa, chiar daca bine intentionata. Cand iubirea lor esueaza, Alina e purtata la spital. Aici se consuma un nou episod al disperarii. Acelasi formalism, o alta neputinta. Medicul e doar un bonom superficial. Incercarea de a o reintegra ‘in lume", prin reinstalarea la vechii gazdasi – tot niste moldoveni binevoitori – se incheie cu un nou esec. Disperand de a o recupera pe Voichita, Alina se decide pentru calugarie, iar aceasta o va duce la crucificare. Doctorita care constata moartea face o criza de isterie si atat. Politistii care ancheteaza sunt plictisiti si descumpaniti de ineditul cazului. Ii preiau pe vinovati fara nici o tragere de inima. Noroiul ce improasca parbrizul dubei Politiei – secventa finala si sugestie, in cheie simbolica, a mizeriei cotidiene – e sters mecanic, pe fundalul discutiei domestice dintre politisti. Toti au iubit-o, intr-un fel sau altul, pe Alina; toti au incercat sa o salveze. Dar nimanui nu i-a reusit nimic. Si Alina incearca sa o salveze pe Voichita, din dragoste, decizand sa o urmeze la manastire, pentru a esua, la randu-i.

Istoria de la Tanacu are ceva din drama neputintei romanesti. Destinul e implacabil, ca in tragediile antice. Filmul lui Cristi Mungiu e reconstituirea onesta a unei tragedii romanesti, citita in cheie antica. La fel ca in Reconstituirea, totul e imprecis si indecis, pe fondul neputintei, a formalismului si lasitatii. In concluzie, nimeni nu e cu adevarat vinovat. Suntem datori sa-i multumim lui Cristi Mungiu pentru faptul de a fi rupt o pecete ce ne-a prilejuit sa reflectam la infinitudinea neputintei si limitele iubirii, fie ea si crestina.