Despre nasuri si situatiile lor neprevazute

Cine nu cunoaste situatia maiorului Platon Kuzmici Kovaliov din Sankt-Petersburg, de pe Sadovaia, care s-a trezit pe 25 martie si a avut parte de o intimplare cu totul si cu totul neobisnuita? Dupa ce s-a trezit si a facut din buze "brrr", cum face mereu cind se desteapta din somn, fara sa stie nici el de ce, in locul nasului, Kovaliov vazu in oglinda o suprafata neteda, neteda. Uimitor de neteda. Se imbraca degraba si dadu napusta peste seful Politiei. Apoi lucrurile se precipita. Timp de treisprezece zile cumplita intimplare tulbura viata lui Kovaliov, a barbierului Ivan Iakovlevici, suspectat ca ar fi putut sa-i reteze nasul maiorului printr-un gest absolut necugetat, a Alexandrei Grigorievna, invinuita ca ar fi facut niscaiva vrajitorii ca sa-l sileasca pe maiorul astfel desfigurat sa se casatoreasca cu fiica-sa si, in general, toata rinduiala unui oras atit de linistit si la locul lui. Doamne Sfinte, cine sa-si fi virit coada in toata tarasenia asta? Se poate spune si „cine sa-si fi virit nasul", dar e vorba mai degraba de codita puturoasa a cuiva. Ptiu-ptiu-ptiu!

Si uite asa, Nikolai Vasilievici Gogol il pune pe bietul Kovaliov sa-si urmareasca nasul ba la Catedrala Maicii Domnului din Kazan, ba pe Nevski Prospekt, unde se plimba exact la ora trei, ba pe strada Koniusennaia sau prin Magazinul "Junker". Stralucita nuvela a uimit pe toti prin noutatea ei. S-au gasit imediat doritori sa reia tema. Printre acestia – insusi Dostoievski, care in „Demonii" il pune pe Stavroghin sa-l apuce de nas pe chiar Inaltimea Sa Guvernatorul si sa-l poarte astfel pe dinaintea notabilitatilor. Si asta chiar la balul dat de Zemstva! Semnificatiile sint altele, dar tema (motivul!? dracu’ stie, ca nu le prea am cu chestiile astea) e aceeasi.

Regretatul Emil Iordache ne arata intr-un minunat articol intitulat Persanul cu nasul de argint ca Nasul lui Kovaliov recte Gogol nu e o noutate absoluta. Nimic in literatura nu e noutate absoluta si nimic nu apare din neant. Aici vreau sa ajung. Cind a scris Nasul, Gogol cunostea o intimplare petrecuta in 1796. Un print persan, aflat in Rusia, avea in suita sa un functionar caruia i se taiase nasul, iar respectivul organ, prin contributia unui mecanic, a fost inlocuit cu o proteza. Partea umoristica, absurda, spuneti-i cum vreti, care il va fi inspirat desigur pe Gogol, este urmatoarea. Este vorba de un document, de fapt o nota de plata intocmita de un mecanic al Academiei Imperiale de Stiinte Ruse:
"La porunca Luminatiei Voastre, am facut, pentru functionarul din suita hanului persan, un nas artificial din argint, aurit pe dinauntru, cu arc de prindere, colorat pe dinafara… Intrucit un nas artificial, purtat permanent, este supus riscului de a se strica in unele situatii neprevazute, hanul persan m-a rugat sa-i mai fac unul cu tot cu accesorii, matrita cu care se stanteaza nasul, taftaua tratata cu cleiuri, pentru ca acesta, aflindu-se in tara sa, sa-si poata face nasuri la nevoie". Fantasticul din nota de plata seamana teribil cu spusele sugubete ale lui Gogol din nuvela: "Vedeti dumneavoastra, purtat permanent, nasul este supus riscului de a se strica in unele situatii neprevazute."

Asadar, putem spune ca in cazul Nasului lui Gogol a fost inchipuire-inchipuire, dar si oleaca de fapta inspiratoare. Dar nu vreau sa ma opresc aici. In 1918, Ryunosuke Akutagawa (1892-1927), un clasic al literaturii japoneze, scria povestirea Hana (Nasul). Tinind seama ca Akutagawa era un mare cunoscator al literaturii clasice ruse, ne-am putea gindi imediat ca a luat tema de la Gogol. Nicidecum. Iata ce spune Hisaaki Yamanouchi in Privire asupra literaturii japoneze moderne (Ed. Univers, 1989). Akutagawa a luat subiectul din Konyaku Monogatari (Basme de demult), o culegere din secolul al XII-lea, si nu a facut decit sa inzestreze personajele cu structuri comportamentale si psihologice moderne. Protagonistul povestirii, un inalt prelat, are un nas mai lung decit al lui Cyrano de Bergerac si este ridiculizat de inferiorii sai. La un moment dat reuseste sa scape de nasul sau lung, care devine normal, motiv pentru care subordonatii sai sint nemultumiti. Lectia omeneasca a povestirii este urmatoarea: fireste, oamenii simt compasiune pentru nenorocirea altcuiva. In acelasi timp, insa, daca omul nenorocit scapa de acea nenorocire, atunci cel ce aratase compasiune se simte oarecum nemultumit.

Cum vedem, la Gogol, la Dostoievski si la Akutagawa tema este aceeasi, dar semnificatiile rezultate sint altele. Temele, motivele se imprumuta, nimic nu apare din neant, nu e „inspiratie" divina, insa totul depinde de talentul, de genialitatea, daca vreti, a celui care le trateaza. Cind Neculce al nostru povesteste cum i-au doftoricit nasul lui Milescu Spatarul si i l-au facut la loc, lucrurile au oarece farmec de limbaj arhaic. Dar pina la literatura mai era.