Caută 
5 MIN
Am aflat, citind un articol semnat de Matei Visniec, despre recentul scandal redeschis in Franta in jurul scriitorului Louis-Ferdinand Celine; intentia initiala a Ministerului Culturii din Franta de a organiza o celebrare oficiala a 50 de ani de la disparitia prozatorului a fost retrasa, la presiunea unor foruri ale comunitatii evreiesti. Celine a fost, stie toata lumea, un antisemit convins (in scrieri precum Bagatelle pour un massacre ori Ecole des cadavres) si un sustinator al regimului nazist in Franta. Cu toate acestea, intr-o literatura din ce in ce mai vlaguita, cum este cea franceza de zeci de ani, e limpede ca autorul Mortii pe credit este cel mai mare prozator de dupa Proust. Daca nu cumva singurul cu adevarat mare… Sigur, in Occidentul in care corectitudinea politica a devenit obligatorie, avind forta unei adevarate ideologii, reactia oficialilor este un semn de precautie: in acest mod, s-a ingropat o polemica sensibila, care ar fi meritat insa dusa pina la capat in mod deschis, pentru ca problema de fond depaseste cu mult cazul particular al acestui mare scriitor.
Discutia ne priveste si pe noi mai mult decit credem. In anii ’90, ea a ocupat adesea paginile revistelor culturale, a stirnit polemici, confruntari aprinse, care nu au ajuns insa la nici un rezultat, pentru ca nu au reusit sa se elibereze de o patima care le-a rapit discernamintul. Trecutul trebuie judecat, oricit de hidos ar fi el, fara incrincenare. Unii critici, printre care Gheorghe Grigurcu a fost cel mai acerb, au sustinut ca este nevoie de un "Nurnberg romanesc". Comunismului trebuia, altfel spus, sa i se faca un proces. Altii s-au grabit sa redeschida procesul extremismului de dreapta. Daca ar fi fost facute cu obiectivitate si cu rigoare, ambele initiative ar fi avut un efect benefic. Dar a muta acelasi act justitiar in spatiul mult mai nuantat al literaturii implica niste riscuri majore. Marii vinovati sint de cautat printre fostii politruci, printre cei care au fost tartorii ororilor legionare sau comuniste, nu printre cei care, cu unele compromisuri, au suportat efectele si, sa admitem, le-au cintat in struna. Si apoi, discutind despre literatura, nu ai cum sa condamni opera din cauza autorului ei. Care este vina romanului Princepele, de pilda, ca Eugen Barbu a fost un ticalos? Si ce facem, ii lustram pe scriitorii care au pacatuit intr-o perioada a terorii generalizate? Ne lepadam de Sadoveanu, de Calinescu, de Arghezi, de Nichita Stanescu si de alti mari scriitori doar pentru ca oamenii au avut niste lasitati? Procedam ca in anii ’50 si il reducem pe Rebreanu la un om al regimului fascist, ignorind dimensiunea sa de mare scriitor? Sigur, solutia este sa spunem lucrurilor pe nume, sa publicam textele, sa le scoatem la vedere, dar sa apreciem opera literara la adevarata ei valoare, fara a o cobori doar pentru ca scriitorul nu a avut resurse sa fie un erou. Si, oricum, nu trebuie uitat ca aceste compromisuri nu sint niciodata lipsite de nuante. Nici macar cel al lui Céline. Cine ii cunoaste bine biografia stie ca totusi el nu a fost neom.
Un alt lucru mi se pare mai grav: parerea unora, vehiculata si in Franta cu prilejul recentei polemici, ca nu il poti citi pe cutare scriitor daca nu aderi si la pacatul lui. Altfel spus, nu ma pot bucura de literatura lui Proust fara sa fiu homosexual, nu il pot aprecia la superlativ pe Celine fara sa fiu antisemit, nu pot sa-l gust pe Sartre fara sa fiu comunist. Mi se pare un punct de vedere de-a dreptul imbecil. Marea arta scapa mereu incorsetarilor ideologice sau morale. Ca asta convine sau nu multora, Céline ramine, cu toate optiune sale politice sau mai curind in pofida lor, un mare scriitor. Punct!
Problema este alta: de ce ni se pare mult mai usor de acceptat cinismul lui Sartre (un scriitor mult mai mic decit Celine), care, comentind stirea ce abia patrundea intr-un Occident de stinga, cum ca regimul bolsevic sovietic a ucis milioane de oameni, afirma senin ca, la urma urmelor, fiecare revolutie, pentru a invinge, este nevoita sa se debaraseze de dusmanii sai? De ce se gasesc voci mult mai categorice care condamna adeziunea intelectualitatii interbelice la extremismul de dreapta, dar accepta ca adeziunea la regimul comunist criminal este scuzabila? De ce nu putem discuta public despre miscarea legionara, dar nu ne scandalizeaza nostagiile stirnite de regimul comunist unora cu valori joase? De ce Hitler ar fi un monstru mai hidos decit Stalin? De ce Stalin ar fi un monstru mai hidos decit Hitler? De ce ororile sint puse in balanta, de parca genocidul ar avea termeni de comparatie? De ce Holocaustul, fara indoiala una dintre dovezile cele mai cutremuratoare ca civilizatia europeana nu ne scuteste de oroare, atirna mai greu decit exterminarea a milioane de oameni de catre regimul comunist? Sau decit masacrarea armenilor? Care este unitatea de masura care ne-ar ajuta sa ierarhizam tragediile istorice?
Sint, iata, foarte multe puncte sensibile, la care se ajunge pornind de la cazul unui scriitor nu lipsit de pacate. O dezbatere publica serioasa, purtata de catre specialisti, ar avea sansa sa readuca discutia in zona unei normalitati care a lipsit mai mereu. Dar exista intotdeauna teama aceasta "diplomatica" de a nu deranja. De a fi corecti politic… De ce sa nu o spunem, exista si o presiune a unor cercuri etnice, politice, culturale care fac ca aceasta discutie sa nu poata fi purtata intr-o tonalitate normala. Schimburile de replici stirnite de iesirea lui Ion Cristoiu intr-o emisiune a Eugeniei Voda sint o dovada recenta ca o dezbatere serioasa, obiectiva despre niste momente sensibile ale istoriei noastre nu este inca posibila la noi. Dar oare cit timp va mai trebui sa treaca pina sa ne acceptam trecutul asa cum a fost el? In loc sa intre in scena istoricii, polemica se poarta in termeni de filosemitism si antisemitism. De parca intre acesti poli nu ar exista si o cale de mijloc. De parca tragediile cauzate de nazism pot fi mai grave decit cele cauzate de comunism sau invers. Eu unul cred ca orice regim totalitar merita sa fie incriminat cu aceeasi masura. Moartea unora nu este, nu are cum sa fie mai acceptabila decit a altora. Pentru ca, daca vrem sa raminem oameni, nimic nu poate justifica genocidul. Crima este intotdeauna la fel de odioasa, indiferent de ideologia care o organizeaza.
Prin urmare, putin calm nu ar strica unor dezbateri de acest fel. Doar ca acesti simburi ai discordiei nu prea apuca sa se transforme in dezbateri riguroase. De ce? De teama de a nu deranja, de a nu purta etichete obtuze, ideologizante, care se aplica foarte usor: una-doua, cutare intelectual este clasat drept antisemit ori, dupa caz, drept comunist. Eu unul cred ca, in Romania anului 2011, nici un om normal nu mai are motive sa fie antisemit sau comunist. Acesti termeni au devenit pe nesimtite niste instrumente de santaj intelectual, care pe foarte multi ii sperie.
