Dilemele debutului si invataturile Deltei

vineri, 31 august 2012, 18:19
5 MIN
 Dilemele debutului si invataturile Deltei

Unele din intrebarile care ma incoltesc tot mai insistent in ultima vreme tatoneaza abilitatile mele artistice. „Pictati, dom’ profesor? Sculptati, atunci? Desenati, catusi de putin? Nu?!! De necrezut… Ar trebui sa incercati intr-o zi. E simplu… Aveti tot ce va trebuie." Asa o fi? Curiosii, mai cu seama din randul artistilor, presupun ca ar fi improbabil sa vorbesti despre arta fara sa o practici in vreun fel anume. Poate formula opinii despre pictura, bunaoara, cineva care nu dovedeste minime dexteritati in domeniu? Are legitimitate criticul de arta care nu ar izbuti sa schiteze macar conturul unei muste? Nu-i revine tocmai lui, criticului, datoria de a se erija in model, oferindu-se drept exemplu celor pe care ii evalueaza deseori cu asprime? Nu la el trebuie cautate retetele noutatii si originalitatii, de la inaltimea carora face obiectii sau da verdicte nimicitoare? 

In ce ma priveste, lucrurile sunt limpezi. Nu ravnesc statutul de artist, cum nici pe cel de critic, desi acesta din urma, oricat m-am eschivat pana acum, imi este atribuit tot mai des, fara sa-l fi revendicat. Ambele calificari sunt pretentioase si nu se capata oricum, de pe o zi pe alta. Anumite „practici" artistice, asumate in forme relaxate, mi-au fost familiare in trecut; am recitat poezii la serbarile scolare, am compus fabule, am jucat in piese de teatru, am cantat in cor, am cioplit trunchiuri de copaci. La desen – pot confirma colegii din scoala generala – avusesem intotdeauna note mari. Cu pictura insa nu m-as putea lauda. Cateva panze imaculate, nou-noute, tuburi de culori, pensule de tot felul zac de multa vreme, aproape uitate, intr-un colt al casei, in asteaptarea gestului demiurgic hotarator…

Am fost foarte aproape, de curand, la Crisan, in chiar inima Deltei. Imprejurarile pareau ideale pentru un debut intarziat; decorul – idilic, ambianta – stimulativa, anturajul – asijderea. Prietenii artisti – Zamfira Birzu, Manuel Manastireanu, Gabriela si Sabin Drinceanu, Cristian Diaconescu, Eugen Harasim, Sorin Otanjac, Eugen Alupopanu, Ion Pislaru (sculptor rezident in Italia) – s-au aratat de la bun inceput increzatori, incurajandu-ma, fiecare, in felul lui. Cum si cei veniti mai apoi in tabara dunareana cu ambitii si unelte pescaresti (Ilie Bostan, Constantin Tofan, Mihai Pascal – starostele Galeriilor „Dana").

Orice inceput este anevoios. Ai nevoie, mai intai, de reperele „estetice" menite a-ti disciplina efortul. Poti picta cu seriozitate fara un concept prealabil, fara o documentare adecvata? „Spiritul Deltei" trebuia prins cat mai iute in navodul inspiratiei lucrative. O sedinta de elucidare „teoretica" se impunea organizata din chiar prima zi. Acomodarea… culinara a intarziat cu cateva ceasuri planurile croite cu atata fermitate. Borsul de peste, pestele prajit, sarmalele de peste, zacusca de peste, icrele de peste, crochetele de peste,  branza de… , stropite cu licori specifice, au dat tonul „documentarii" de la fata locului. Au urmat „sedinte" matinale de pescuit, bai racoroase in apa marii, la Sulina, incursiuni motorizate pe canalele inguste, printre lanuri de trestii, salcii incovoiate, grinduri plutitoare, nuferi abia infloriti, deasupra carora planau in voie pelicani lenesi, cormorani si egrete… 

Pentru ochiul oricarui artist, Delta pare „saturanta" in oferte vrednice de „incadrat", facand dificila orice alegere. Ar fi fost posibil sa gasesc un subiect care sa se eschiveze simtitor banalitatii? Elimin din start portretul si peisajul, doua din genurile pentru care – trebuie sa admit – as fi avut nevoie de studiu prealabil, indemanare si talent. Optiunea non-figurativa pare cumva mai la indemana unui novice; ea ar camufla in plus inabilitatile tehnice elementare. Malevich, parintele suprematismului, sau Kandinsky, cel de la care se revendica mai toti expresionistii abstracti, mi-ar putea servi de exemple. Monocromatismul nu s-a demodat in chip radical. As acoperi panzele in alb sau negru, ori – schimband registrul – as trage linii si cercuri colorate in dezordine studiata. Tabloul alb s-ar putea numi „Iarna in Delta", iar cel negru – „Mila 23. Beci neluminat, noaptea". La fel de simplu, as arunca vopseaua din galeata direct pe perete, precum Yves Klein, sau as picura stropi din bidinea, in felul lui Jackson Pollock. M-as pricepe sa trag dungi negre, late, cu pensula, fara o cenzura anume, ca Franz Kline, dupa cum as putea sa alatur in acelasi cadru pete mari, colorate, aidoma tachistilor, lui Barnett Newmann sau lui Mark Rothko, lasand privitorii sa adauge sensuri dupa capriciile lor. As fi putut cresta o panza (sau mai multe) cu lama, imitand discret „conceptele spatiale" ale italianului Lucio Fontana. Nu m-as eschiva nici sa regizez un performance dupa modelul ritualurilor inspirate de Rikrit Tiravanija. As pune pe gratar pestii prinsi de artisti, i-as invita pe toti la un exercitiu de socializare si le-as citi la desert din Estetica relationala a lui Nicolas Bourriaud. Resturile festinului – oase, pahare si farfurii, presate si conservate (cum face elvetianul Daniel Spoerri) – ar putea fi expuse la vernisajul preconizat a se petrece in toamna, la Iasi.

Constient ca nu acestea ar fi caile de urmat, am alungat din minte demonii ispititori. Cum sa eviti repetitia si formulele „gata-facute"? – iata dilema oricarui debutant. Nici daca am picta cu spatele, cu picioarele, cu coada vreunui cal, cu trompa elefantului de la Zoo, cu labele pisicii sau cu gheare ascutite de cocos, n-am fi astazi cu totul originali. Posibilitatile artistului sunt, asadar, destul de limitate: ori sa recicleze vechiul, evitand imitatia facila, ori sa gaseasca o combinatorie cu totul inedita si spectaculoasa a semnelor, tehnicilor, suporturilor de care dispune.

Cat priveste propriul debut artistic, l-am amanat, fara niciun regret, pentru o alta ocazie. Am si o justificare. Nu putini sunt artistii fara „opera" sau care fac orice, mai putin arta. In absenta unor competente ferm delimitate, criticii – artisti risca aceleasi inadecvari ca si artistii – critici. Nu-ti trebuie abilitati manuale pentru a pretui cum se cuvine un tablou, dupa cum nu discursurile, fie si inflacarate, iti arata cum s-ar cuveni sa lucrezi. Care ar fi solutia? Pictorul sa picteze, sculptorul sa sculpteze, criticul sa… critice. Iata, pe scurt, cateva din „lectiile" recente ale Deltei.

Comentarii