Din nou despre scoala

Deunazi, cineva ma intreba daca, intr-adevar, copiii americani sint atit de inapoiati la invatatura (fata de ai nostri, desigur) pe cit auzise el ca ar fi. Nu doar americanii, am replicat, ci cam tot mapamodul (poate, cu exceptia rusilor si a chinezilor, cu care inca ne batem, pe picior de egalitate, pe la olimpiadele internationale de matematica si de fizica). Aceasta este realitatea, nu fac aici cine stie ce exercitiu stilistic. Am lucrat cu studenti americani si englezi la ei acasa si am avut ocazia sa-mi fac o parere (destul de obiectiva) vizavi de competentele lor intelectuale. Sporadic, in tara chiar, am avut studenti francezi, italieni, germani si spanioli. Si cu ei am petrecut destul timp, pentru a intelege cam care era nivelul general de cunostinte ale generatiei careia ii apartineau in locul de obirsie. In sfirsit, in SUA, in interiorul unor familii de prieteni, am cunoscut liceeni cu care am conversat indelung si pe care, cu sau fara voia lor, i-am radiografiat intelectual. Concluzia nu are cum sa fie alta si, de altfel, daca va amintiti bine, am mai ajuns la ea si altadata, la rubrica de fata. Pe linga elevii occidentali, tinerii nostri par niste extraterestri. Stiu matematica de NASA, fac filozofie de New School, studiaza teorie critica la standarde oxfordiene si cunosc experimente chimice (pe hirtie, intrucit, pentru practica, nu se prea dau bani de la buget!) facute de laureati ai Premiului Nobel. In contrapartida, vesticii abia daca reusesc sa coloreze virtos si sa se joace pe computer la virste cind ai nostri deja imagineaza, in termeni tehnici reali, navete sofisticate de vizitare a planetei Marte.

Situatia ne incalzeste la inima, sa recunoastem deschis. Ne simtim puternici, fie si intr-un singur punct, in lupta surda, mocnita si, pina la urma, inegala, pe care o ducem, de atita timp, indirect, cu valorile Apusului. Ne copleseste civilizatia lor, dar, cind vine vorba despre specialistii nostri, sa avem rezon, nimeni nu se compara cu noi. Scoala romaneasca este sublima (chiar si atunci cind lipseste cu desavirsire), impresionind intreg universul (apropo, am uitat sa adaug, mai sus, la lista de informatii pe care le detin in legatura cu performantele noastre educationale, faptul – absolut imbucurator – ca stiu multi studenti indigeni care au speriat universitatile straine prin virtutile lor intelectuale, odata descinsi, cu burse, in spatiile respective). Cartea ramine, orice s-ar zice, dimensiunea noastra forte in istoria recenta si, daca aria sa de impact a mai cunoscut deteriorari in ultimii ani, lucrul se datoreaza strict integrarii europene si nu sistemului de invatamint autohton. Incercind sa ne adaptam rigorilor culturale euro-americane, sustine un stereotip mentalist romanesc, de inspiratie post-comunista, am renuntat la propriile noastre realizari, devenind exponentii unor servituti mondiale. Pierzindu-ne, treptat, specialistii (prin emigrare ori, pur si simplu, prin fracturarea vechiului model de educatie), riscam sa disparem definitiv de pe harta lumii, spun, de regula, vocile apocaliptice, si, intr-o anumita masura, ele graiesc, bineinteles, un adevar terifiant.

Ceea ce ma surprinde mereu la acest "puseu" popular de divinizare a scolii romanesti este, pe de o parte, caracterul lui paradoxal, iar, pe de alta, ipocrizia sa implicita. Nimeni dintre cei care emit (repet, pina la un punct, argumentat si chiar legitim) observatiile de mai sus nu pare intimidat, in ansamblu, de o contradictie vizibila din avion. Cum explicam bizareria unei tari cu standarde de viata apropiate de lumea a treia, care produce totusi elevi de elita? Adica, mai pe sleau spus, cum de cei care au pasit primii pe luna si viziteaza frecvent galaxia, in pofida matematicilor lor "precare" si "retardate", sint tot americanii, iar noi, cu elitele noastre stiintifice, nu reusim nici sa electrificam satisfacator un teritoriu cu vreo douazeci de milioane de locuitori? Unde ne sint, din perspectiva dinamicii sociale ca atare, marile competente (si aici ma gindesc si la anii comunisti, cind savantii nu emigrau din tara chiar asa, pe banda rulanta) anuntate, cu surle si trimbite, de pe bancile liceului? Intra cu totii in degringolada, odata confruntati cu sistemul viciat, cad in blazare, se sinucid colectiv? Apoi, ce face, concret, societatea romaneasca (unde se cuprind si vocile patriotarde ale sustinatorilor exceptionalitatii noastre educationale) pentru scoala si pentru elevii supradotati? Sa o zicem pe sleau, fara ocolisuri metafizice! Societatea romaneasca manifesta fata de educatie un dezinteres vecin cu iresponsabilitatea si o lipsa de solidaritate strigatoare la cer. Destul sa ma refer la grevele succesive ale cadrelor didactice (ajunse, cu adevarat, la exasperare, oricit de mult v-ati indoi cei dintre dumneavoastra care lucrati in alte domenii!), stigmatizate (atunci cind, in sfirsit, profesorii incepusera sa demonstreze ca ar putea fi o forta sociala) de glasurile tot mai ultragiate ale publicului (care, brusc, nu mai vedea in dascalii pauperi pe creatorii micilor genii medaliate pe diverse meridiane, ci numai un grup de uzurpatori nationali!). Greu de acceptat, in asemenea circumstante, ideea unui patriotism educational autentic.

In alt plan, apropiindu-ne ceva mai bine de "realitatea" diferentelor notabile, de pregatire asa-zicind academica, dintre elevii nostri si cei occidentali, vom descoperi fenomene interesante. Indubitabil, copiii romani studiaza lucruri extrem de complexe, in timp ce strainii se complac, macar aparent, in activitati scolare mai putin sofisticate. Insa, putem banui aici o filozofie diferita asupra actului paideic si nu neaparat o supradotare romaneasca nativa, demna de elogii fara sfirsit. Cine va privi cu atentie programele scolare occcidentale si, in mod deosebit, pe cele americane, va realiza ca elevii acestor spatii petrec un segment semnificativ din timp facind educatie civica si dezvoltindu-si componentele personalitatilor lor in formare. E drept ca, la saisprezece ani, nu pot rezolva polinoamele si integralele romanilor si nici nu stapinesc gramaticile superioare, dar au opinii foarte clare, personale, solide, despre lumea in care traiesc. E foarte adevarat ca nu ating performante intelectuale pina la virste inaintate (cum spuneam, si ca studenti, ei par fragili in cunostintele generale, incepindu-si specializarile mai tirziu, la masterat si doctorat), insa, chiar din stadii infantile, dovedesc multa maturitate in optiuni si atitudini. Vorbesc public fara cusur, participa la dezbateri cu tematica sociala, cunosc raporturile dintre etica si societate, respecta drepturile tuturor si au un nivel de constiinta individuala care, la noi, lipseste foarte des si din cercurile adultilor.

Avem, in lumea vestica, un concept diferit de educatie care, in fazele lui initiale, are scopul de a crea cetateni si nu oameni de stiinta. Urmariti, pentru edificare, felul in care joaca un rol copilul occidental, intr-un film oarecare, si maniera in care evolueaza scenic un adolescent roman. Este diferenta dintre naturalete (normalitate, bun-simt) si artificialitate (histrionism, derizoriu). Noi, pierduti in cunostintele noastre complicate despre atomi, false ipoteze matematice si complemente de agent, uitam sa exploram identitatea si, ultimativ, umanitatea din noi. Construim roboti (androizi?), in productie de masa, extrem de performanti la intelegerea unui proces tehnologic sofisticat, dar inapti sa vada, de exemplu, pericolul imens pe care insi ca Gigi Becali il reprezinta pentru tara unde traim (imi povestea o doamna respectabila, profesoara la un liceu de elita, despre cazul unui baiat declarat genial, olimpic international la matematica, a carui singura placere in viata era sa-si loveasca apropiatii cu… un lant). Asadar, voi recunoaste, alaturi de cei mai multi dintre dumneavoastra, ca elevii nostri se afla la distante scolare astronomice de echivalentii lor apuseni, blocati, vreme indelungata, in banalitati de abecedar. Daca insa imi veti cere sa ma si bucur de asta, va spun sincer ca ma voi gindi de doua ori.