Dincolo de cuvinte si tacere

E greu de inteles modul de gandire daoist, pentru ca nu seamana cu nimic. Confucianismul e altceva, e o spiritualitate, de fapt mai mult o etica, pentru curte si pentru administratie in general, mai canonic, mai organizat, in vreme ce daoismul e mistic si foarte profund. Desigur, difera net de cel occidental, e celalalt pol al gandirii umane, ca sa spunem asa. De pilda, in limbile bazate pe litere, exista cuvinte separate pentru lucruri, altele pentru actiuni sau evenimente, pe cand in chineza multe cuvinte servesc si ca substantiv si ca verb, deci cineva care gandeste in chineza poate intelege usor faptul ca obiectele pot fi si evenimente, iar lumea reala e mai curand formata din procese decat din entitati.

Limbile noastre au un caracter linear, ilustrand faramitarea gandirii si a rostirii. Or, viata reala nu prea se conformeaza acestui model linear, secvential, in care noi gandim aproape totul, si respiratia, si bataile inimii sau impulsurile nervoase, in loc sa le lasam sa se petreaca in mod natural, cursiv. Viata e ritm. Din acest punct de vedere, chineza are iarasi un avantaj, o ideograma fiind de fapt un desen. Or, e mult mai usor de explicat ceva si de retinut cu ajutorul unei pictograme, decat folosind o succesiune de abstractizari. Cum spune un proverb chinez: "Un desen face mai mult decat o suta de cuvinte".

Principalul fruct al daoismului este spontaneitatea. In Occident aceasta este cel mai adesea reprimata, in baza conventiilor sociale. Numai ca, din cand in cand, se atinge punctul de fierbere si atunci se produc nevroze, panici, isterii, depresii si chiar crime sau revolutii. Daoismul e o cale a eliberarii ce nu presupune revolutia. A te elibera de o conventie nu inseamna a o refuza neaparat, ci a nu te lasa amagit de ea, a o folosi ca pe un instrument si a nu te lasa folosit de ea. In Occident, Dumnezeul absolut este identificat cu ordinea morala si logica a conventiei. „Aceasta ar putea fi – crede Alan Watts – catastrofa culturala majora, pentru ca incarca ordinea sociala cu o autoritate excesiva, atragand dupa sine tocmai acele revolutii impotriva religiei si traditiei care au fost atat de caracteristice Occidentului (…) Cand tronul Absolutului este lasat liber, relativul il uzurpa si comite adevarata idolatrie, aduce adevarata ofensa impotriva lui Dumnezeu – absolutizarea unui concept, a unei abstractii conventionale". (in Calea Zen, Humanitas, Bucuresti, 2012).

Una e cand te simti in conflict cu niste conventii sociale trecatoare si alta cand acestea devin Absolutul, adica chiar sursa si temeiul vietii. Asa s-ar explica revolutiile occidentale si cred ca merita sa meditam la toate acestea. Pentru ca ce ne-au adus aceste revolutii? Principalul lor produs este desacralizarea, care a introdus civilizatia oocidentala intr-o teribila criza de sens. Asiaticii vor castiga disputa pentru intaietate cu Vestul in primul rand in plan spiritual si numai apoi economic.

Filosofia traditionala chineza atribuie atat daoismul, cat si confucianismul unei surse mai vechi, unei lucrari vechi de 5.000 de ani, asezata la temelia gandirii si culturii chineze: este vorba despre Yi Jing, sau Cartea Schimbarilor. Este o carte fundamentala, de o frumusete si o intelepciune rare, o carte in care oricine poate gasi raspuns la orice intrebare. Bazele sistemului fiind puse, daoismul a invatat mai apoi „sa-si lase picioarele sa mearga singure". Asa-zisa „tacere a mintii" inseamna de fapt folosirea intregii minti.

Gandirea chineza nu e secventiala, ei nu vad atat culori separate, cat o continuitate infinita de nuante, dupa modelul curcubeului. Ingenuitatea si puterea creatoare a omului sunt considerate inimaginabile. Ele functioneaza spontan si natural, iar aceasta functionare nu trebuie intrerupta sau blocata prin tehnici si metode formale. Daoismul e ca si cum ar aduce o dimensiune in plus realitatii, de aceea aceasta este descrisa mai bine decat in alte sisteme. Dao este dincolo de exigentele materiale. „Nu poate fi transmis nici prin cuvinte, nici prin tacere". (Zhuang zi)

Afirmam intr-o carte mai veche ca doua sunt conditiile de indeplinit pentru succesul Chinei la nivelul cel mai inalt: reusita reformelor economice si renasterea daoismului, ca religie a Chinei profunde, capabila sa ofere liantul spiritual si etica necesare oricarei civilizatii. Prin Qi-Gong si prin Falun-Gong, practicate la nivel de masa, in ciuda unei opozitii initiale atroce a autoritatilor comuniste, daoismul a inceput sa renasca. Este poate singura religie mare, de peste un miliard de locuitori, care inca nu a explodat social, in sens weberian. Insa lucrurile evolueaza intr-o dinamica superioara, astfel incat este posibil ca peisajul sa se schimbe rapid. Numai ca, asa cum scrie in Yi Jing: „Puterea superioara nu se arata/ Si astfel are putere/ (…). Ea iubeste si hraneste toate lucrurile,/ Dar nu le devine stapan". Ce schimbare de paradigma!