Drama psihologiei

Sintagma de mai sus este titlul unei carti de Vasile Pavelcu, membru al Academiei (scoala de linga Teatrul National ii poarta numele), in care se prezinta afirmarea dramatica a acestei stiinte. Cartea a constituit, in 1965, cind a aparut la Editura Stiintifica, un eveniment. Autorul atragea atentia asupra „dramei" unei stiinte care a avut de infruntat ostilitatea vecinelor, care a avut de rezolvat contradictiile sale interioare, care a luptat pentru dobindirea identitatii sale si care s-a trezit implicata, de la nastere, intr-un conflict de legitimare si reabilitare, pentru a-si afirma nobletea. Atunci cind stiinta psihologiei era invadata de traduceri din literatura sovietica, cind era coplesita de dogmele marxist-leniniste, cartea aceasta ne-a aparut ca o „lumina" care deschidea noi cai de cercetare. Desigur, noi o citeam si intr-un al doilea registru: ca invitatie la gindirea libera, ne-dogmatica, ne-timorata de presiunea ideologilor timpului. Descopeream un personaj dramatic, stiinta psihologiei.

Cartea a avut succes, trezise interes, s-a scris mult despre ea, era altfel si acest lucru supara. A existat si un grup, din pacate format din nume importante ale timpului, intre care Mihai Ralea si Alexandru Rosca, care au organizat autorului un adevarat „proces". Aflind despre conjuratie, Vasile Pavelcu s-a hotarit sa publice o a doua editie, cu o a doua prefata, polemica, invocind acest „act" dramatic al psihologului condamnat de psihologie. Si inca n-a fost atit de grav cum au patit alti psihologi, bagati in puscarie de delatiunea unor confrati.

    Diagnosticul lui Vasile Pavelcu a fost exact: peste un timp psihologia avea sa fie zguduita de o noua drama: afacerea „meditatia transcedentala". La numai citiva ani de la organizarea filierelor de formare in psihologie, psihologii au devenit suparatori: au inceput sa manifeste independenta de gindire, sa organizeze dezbateri critice, sa se abata  de la „linia" trasata. Acesti „critici" agasanti trebuiau deci sa dispara. Si ofensiva a inceput: nu s-a mai dat „cifra de scolarizare" iar studentii din anii mai mari au fost obligati sa se integreze in sectiile de filozofie si istorie. Apoi, in primavara lui 1982, a explodat bomba „meditatiei transcedentale", motiv pentru desfiintarea Institutului de Cercetari Psihologice si Pedagogice. A fost o „afacere" tipica pentru regimurile dictatoriale, mult comentata in cercurile intelectuale din Romania si in presa occidentala. O reprimare manipulata, asemanatoare inscenarilor staliniste impotriva pedologiei, „demascata" ca  „pseudostiinta", in 1936. Motivul: un experiment de relaxare psihoterapeutica, care a durat 5 zile si a fost cerut de catre Consiliul National al Stiintei si Tehnologiei (dirijat de Elena Ceausescu). Pina in 1990 despre aceasta disciplina se vorbea doar in surdina.

In fine, cind a aparut cartea lui Pavelcu, multi dintre noi stiam ca e si drama slujitorilor acestei stiinte, a unor psihologi, despre care se soptea ca zac prin inchisori. Astazi avem un inventar al psihologilor importanti intemnitati, au fost cel putin opt, dintr-o comunitate extrem de redusa. Au fost cei doi clujeni: Florian Stefanescu Goanga, doctor in psihologie la Wundt, fondatorul psihologiei experimentale in Romania, cred ca a facut cinci ani; iar N. Margineanu, nume binecunoscut, autor a numeroase si importante carti, a facut 16 ani de inchisoare politica. A fost victima unor colegi. Dintre ieseni: C.I. Botez, fiul anglistului Iancu Botez, a fost asistent la Filosofie la Universitatea din Iasi, iar dupa inchisoare a fost recuperat de Ralea (un om plin de contradictii!) si au scris impreuna Istoria psihologiei. A fost seful sectiei Psihologia muncii la Institutul de Psihologie al Academiei; Petre Botezatu a inceput ca asistent la Psihologie, a fost asistentul lui Vasile Pavelcu. A fost arestat si anchetat timp de doi ani pentru ca a fost membru al Partidului Social-Democrat al lui Titel Petrescu, iar dupa canal si munca obligatorie, ca zidar, a fost psiholog la CFR. A intrat apoi la universitate, evoluind ca logician. Bucurestenii au fost mai multi: C.I.Bontila, fost conferentiar la Bucuresti, colaborator al lui Radulescu-Motru, a lucrat dupa inchisoare in posturi periferice. Om generos si dornic de contacte. Traian Herseni, fost colaborator al lui Dimitrie Gusti, a facut cinci ani, a fost recuperat tot de Ralea la Institutul de Psihologie al Academiei, unde a ajuns seful sectiei de psihologie sociala;  I.M.Nestor a fost colaborator al lui Radulescu Motru, au publicat impreuna, are el insusi opera bogata, inainte si dupa inchisoare; C.Zahirnic a facut facultate la Geneva, a fost elevul lui Claparède, a absolvit apoi Institutul Rousseau de acolo, iar dupa puscarie a intrat tot la Institutul de Psihologie al Academiei. I-am cunoscut pe toti, am amintiri despre fiecare, cu unii am colaborat. In afara de Botezatu, nici unul nu s-a mai intors in universitate.

Dupa 1990 a venit revansa: s-au infiintat sectii de psihologie in marile universitati, iar in 1995 au iesit primele promotii de psihologi. Dar refacerea a capatat, din nou, o turnura dramatica: numarul universitatilor care formau psihologi s-a multiplicat, au aparut si universitati private, acum sint citeva zeci, iar numarul absolventilor nu poate fi cunoscut si nici controlat. Intr-o meserie in care se cere practica indelungata, sub conducerea unor mentori calificati, se produc tone de diplomati, se improvizeaza, se distribuie diplome fara acoperire, se distruge credibilitatea stiintei. Drama postmoderna? Inconstienta postcomunista?