Caută 
4 MIN
Pe o piata libera, cumparatorul este suveran. Afirmatia aceasta este pe cat de adevarata, pe atat de inselatoare. Mai precis, ea este adevarata doar daca o citim ca exprimand o conditie necesara si suficienta: orice piata este libera daca si numai daca pe respectiva piata cumparatorul este suveran.
Iar cumparatorul este suveran doar daca exista concurenta semnificativa intre vanzatori. Cu cat concurenta dintre vanzatori este mai mare, cu atat suveranitatea cumparatorului este deplina (si invers: cu cat concurenta intre vanzatori este mai scazuta, cu atat suveranitatea cumparatorului este mai limitata, pana in punctul in care suveranitatea ajunge sa fie transferata vanzatorului). Aceasta inseamna ca, in realitate, intre vanzator si cumparator exista o relatie de putere, o relatie politica, fiecare dintre cei doi incercand sa il domine pe celalalt. Piata libera, in sens liberal, reprezinta un ansamblu de reguli, institutii si mecanisme de impunere prin intermediul carora cumparatorul capata putere asupra vanzatorului.
Acest aranjament nu este nici pe departe unul natural, intrucat, in ultima instanta, el este expresia unui dezechilibru impus intentionat si mentinut prin forta. Fireste, nu doar prin forta, altfel ar fi imposibil de sustinut si prea costisitor de mentinut, insa impunerea prin lege a unor practici concurentiale intre vanzatori exprima, mai presus de orice indoiala, un mecanism coercitiv.
Drept dovada, pietele nereglementate in acest fel nu sunt libere – in sensul ca nu garanteaza suveranitatea cumparatorului, ba chiar dimpotriva. Pietele zise „negre", de exemplu, sunt piete intens teritorializate: pe un anumit teritoriu nu exista decat un numar redus de furnizori, care isi apara privilegiul de a trafica bunul sau serviciul respectiv intre granitele acelui teritoriu. Cum nu exista concurenta intre vanzatori, cumparatorul nu este niciun moment suveran pe aceste piete negre: el fie accepta conditiile impuse de vanzator, asupra caruia nu are niciun control, fie se abtine sa cumpere bunul sau serviciul respectiv, fie se muta pe teritoriul controlat de alt vanzator (ceea ce presupune costuri suplimentare).
Vom avea timp sa exploram si altadata diferitele ambiguitati si neintelegeri legate de notiunea de piata libera. Pana atunci, insa, ingaduiti-mi sa fac o paralela intre situatia cumparatorului pe o piata si cea a alegatorului intr-o democratie.
Ca si cumparatorul, alegatorul este declarat suveran. El este cel care decide liber care ii sunt reprezentantii – este cumparatorul de politici publice. In mod obisnuit, insa, numarul vanzatorilor de astfel de politici este redus, adesea extrem de redus, daca interpretam partidele ca fiind producatoare si vanzatoare de politici publice. Sunt destule sistemele politice de tip bipolar, cu doar doua partide mari care se succed la guvernare – si, in orice caz, in toate democratiile numarul de partide care conteaza este de cel mult 10 (si cand spun 10 sunt extrem de generos).
Situatia in care avem multi cumparatori si (foarte) putini vanzatori se numeste oligopol si este, cum spuneam, caracteristica democratiilor. Dar intr-o situatie de oligopol, adevaratul suveran este vanzatorul.
Cu alte cuvinte, atata vreme cat furnizorii de politici publice se vor organiza in partide, al caror numar este in mod necesar redus, puterea reala va apartine partidelor, si nu alegatorilor. Partidele vor tinde sa reduca totul la ele insele, interpretand tot ce le este strain (inclusiv alegatorii sau institutiile publice) conform propriului lor model cultural. In literatura de specialitate, asta se numeste „partitocratie" – si este un rezultat natural al democratiei exercitate prin intermediul partidelor.
Cum putem evita acest rezultat? O prima solutie este aparitia societatii civile. Asa cum, intr-o situatie de oligopol, cumparatorii se pot organiza astfel incat puterea lor de negociere cu putinii vanzatori sa creasca si eventual sa o depaseasca pe a celor din urma, tot astfel alegatorii se pot organiza astfel incat sa limiteze puterea partidelor. Cand astfel de organizatii nu exista, partidele au tendinta naturala de a-i transforma pe alegatori in partizani (intrucat partizanatul este chintesenta culturii de partid, iar partidele au, cum spuneam, tendinta de a reduce totul la propriul model cultural).
Pentru membrii de partid nu exista viata in afara partidului – iar daca exista, ea este intr-atat de neinteligibila, incat trebuie neaparat sa fie reorganizata in spiritul vietii de partid. Totul se reduce astfel la partizanat, la propaganda si la boicotarea obiectivitatii.
Ca sa nu devin eu insumi prea partinitor, ma opresc deocamdata aici. Dar promit sa revin saptamana viitoare la solutiile de combatere a situatiei de oligopol specifica democratiilor – cu constatarea trista, pe care o dezvalui de pe acum, ca in Romania aceste solutii sunt ca si inexistente. Si de aceea traim ce traim.
****
Absolvent al Facultatii de Filosofie Bucuresti, Sorin Cucerai a publicat traduceri din John Locke si numeroase articole si eseuri pe teme de filosofie politica, etica si actualitate. A debutat ca publicist la ziarul „Curentul", a continuat la „Cotidianul", iar din 2008 pana in 2011 a publicat in „ Financiarul". Eseurile si analizele sale au aparut si in „Litere, Arte & Idei" (suplimentul „Cotidianului"), in „22"," Idei in Dialog", „Observator Cultural".
