Efectul 432

"Ziarul de Iasi" staruie (in chip admirabil, cred) asupra semnificatiei recentului succes de la Cannes al regizorului Cristian Mungiu. Si pe buna dreptate. Nu stiu citi cititori (si impatimiti ai filmului) realizeaza efectiv dimensiunile acestui eveniment. Care nu e unul de toata mina. Palme d’Or nu se acorda unui regizor roman nici in fiece zi si nici dupa conjuncturi. Filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, i-a entuziasmat pe specialisti si a primit elogii in majoritatea publicatiilor europene (articolul lui Michael Astner de acum doua zile a prezentat in detaliu ecourile din presa germana).
Am citit cam tot ce s-a scris, in aceasta saptamina, despre film si despre regizorul sau. 4 luni, 3 saptamini si 2 zile nu e o alegorie. Nu-si propune sa sugereze vreo conotatie simbolica. Nu e didactic. Nu e nici metaforic. E un film crud, chiar foarte crud, un film adevarat, asadar. Daca regizorul Mungiu a trait un basm la primirea premiului, filmul sau e departe de a fi un basm. E relatarea unui cosmar cotidian. El este, negresit, o poveste foarte sumbra, care se petrece in anii ’80 ai regimului ceausist. O poveste relatata cu maxima sobrietate, fara patetism, fara grandilocventa. S-a spus chiar, pentru acest motiv, ca e un film "minimalist". 4 luni, 3 saptamini si 2 zile este, realmente, un film "minimalist", mai intii, prin refuzul grandilocventei si, in al doilea rind, prin atmosfera esentializata. Nimic nu sugereaza mai bine universul absurd, apasator pe care l-am strabatut decit cadrele cenusii, de toamna eterna, din acest film lipsit de iluzii despre absenta tuturor iluziilor in comunism. Iata una din posibilele definitii ale filmului realizat de Cristian Mungiu.
Regizor care este, in opinia unui comentator de specialitate, un adevarat "maestru al redarii atmosferei concentrationare a celei mai negre perioade ceausiste si surprinde, in detalii foarte atente, caracterul orwellian al acelor ani". Dar filmul nu ar fi inregistrat acest succes fara o interpretare cu totul remarcabila din partea unor actori altminteri excelenti: Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Laura Vasiliu. Si fiindca majoritatea actorilor care apar im 4 luni, 3 saptamini si 2 zile sint de la Nationalul iesean (cum iesean e si regizorul), imi fac datoria de a-i cita, in acest articol, pe toti. In afara de Anamaria Marinca, mai joaca in acest film: Georgeta Burdujan, Adi Carauleanu (intr-un articol publicat in numarul de ieri al gazetei, Adi Carauleanu povesteste el insusi "cum e sa fii actor de Cannes"), Teo Corban, Emil Coseru si Ion Sapdaru (am folosit, fireste, ordinea alfabetica, stiut fiind ca actorii, ca si poetii, sint un "gen iritabil").
Triumful de la Cannes al lui Cristian Mungiu, pentru multi incredibil, trebuie sa redefineasca relatia dintre diriguitorii culturii romanesti si creatorii de film (de teatru, de muzica clasica, de dans sau de literatura, in general etc.). Succesele au venit in pofida acestei relatii strimbe (despre care s-a scris adesea, desi nu indeajuns) si nu datorita ei. In cinematografia romaneasca, fondurile se distribuie, dupa cum stim, pe criterii clientelare, premiile se acorda dupa aceleasi vechi principii strimbe si calpe. Exista si in regie citiva elefanti, supravietuitori de profesie, care isi trag partea leului din orice afacere si care nu pricep ca a venit, de mult, vremea sa se retraga. Si mai este ceva. Cum se face ca actorii de la Nationalul iesean pot juca intr-un film care primeste Palmes d’Or, in timp ce realizarile Nationalului sint mai mult decit modeste? Intrebarea s-a mai pus intr-un editorial recent din "Ziarul de Iasi". Nu fac decit s-o repet, in speranta ca ne va auzi cineva.
Filmul lui Cristian Mungiu a trezit, cum e si firesc, un sentiment de mindrie (romanilor si, nu mai putin, iesenilor). Palmes d’Or nu se acorda oricui. Alaturi, insa, de aceasta mindrie pe deplin justificata, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile e un film care da de gindit tuturor. Sau ar trebui sa dea de gindit. Si celor care il vor viziona, dar si oficialitatilor din cultura romaneasca. Nu doar prin ceea ce povesteste in imagini pregnante (un cosmar absurd si real, in acelasi timp), dar si prin ceea ce semnifica.