Enescu, serbetul de porumb si artistul cyborg

Avind un ascutit simt al detaliului, Cella Delavrancea povesteste in memoriile sale despre o intilnire conviviala cu George Enescu, petrecuta intr-unul din saloanele bucurestene. „Discutam impreuna despre feluri de bucate, faceam impreuna comparatii intre arta culinara si arta muzicala. Mi-aduc aminte de un serbet de porumb degustat de amindoi la o prietena comuna, care a stirnit imaginatia lui Enescu. A transpus la pian, intr-o improvizatie subtila, catifelarea si aroma acelui alb serbet. Cinta cu ochii inchisi, desprins de realitate, dus de undele sonore pe inaltimi pe care nu le atingi decit prin muzica." Exercitiul propus de Enescu nu era lipsit de noima; el incerca, de fapt, sa „traduca" in registrul sonor, muzical, savoarea resimtita ocazional de papilele-i gustative la intilnirea cu un dulce miraculos.

Dincolo de parfumul nostalgic, evocarea celebrei pianiste pune in discutie o problema cu care ne intilnim adesea, desi nu-i dam intotdeauna atentia cuvenita – cea a semnelor folosite pentru a ne exprima. Cum anume le deprindem? Sint acestea distribuite selectiv? Ne sint date in aceeasi masura si cu sanse egale de reusita? Daca da, de ce le utilizam inegal? De ce tiparul omului de geniu nu se multiplica automat, fara efort? De ce natura este mai zgircita cu unii, chiar daca talentul si vointa exced in anumite cazuri dozele obisnuite?

Artele de tot felul se rezuma, in ultima instanta, la probleme de limbaj si expresivitate. Unul si acelasi pretext poate fi tratat in registre eterogene, fie ca vorbim de cuvinte, gesturi, linii, sunete sau culori. Muzicienii, de pilda, pot transpune culorile in note muzicale, alaturind pe baza de reciprocitate tonalitatile specifice: inalte sau atenuate, stridente sau silentioase, calde sau reci. Pictorii, la fel, pot converti sunete (piese muzicale) in imagini, iar poetii – imagini in cuvinte. „Traducem" aproape instantaneu impresiile si senzatiile incercate cu diverse ocazii in vocabularul care ne este cel mai la indemina. Posibilitatile sint practic nelimitate. Primavara, bunaoara, este intr-un fel reprezentata de Botticelli, dar in modalitati radical diferite de – sa iau la intimplare – Giuseppe Arcimboldo, Lucas Cranach, Pieter Brueghel cel Tinar ori Camille Pissarro. Plasati in aceeasi arie tematica, Vivaldi opteaza pentru armoniile sonore ale muzicii, iar Rodin prefera duritatea marmurei pentru a asocia „eternul anotimp" iubirii, frumusetii si perfectiunii fizice. 

Ce se intimpla atunci cind dispozitivele de semnificare sau cele de perceptie a semnelor sint vulnerabile ori alterate fatal? Cind, din imprejurari neimputabile lor, oamenii duc povara unor constitutii deficitare, obstaculind serios posibilitatile lor de exprimare? Inclinatiile spre arta, in astfel de situatii, fac obiectul esteticilor multimodale, preocupate sa determine si sa ofere alternative acelor persoane care nu-si pot exploata intreg potentialul fizic. Am pomenit in alte ocazii proiecte ale unor artisti autohtoni destinate publicului cu deficiente de auz. Formele si culorile obiectelor reprezentate substituiau sunete. In unele cazuri, nevazatorii sint solicitati tactil sau olfactiv; lucrarile postate in galerii si muzee sint amenajate dupa criterii care fac posibila accesarea prin pipait sau chiar prin mirosul nemijlocit.

Intens mediatizate au fost situatiile in care artistii insisi vin cu oferte alternative. Americanul John Bramblitt, spre exemplu, si-a pierdut vederea putin dupa 20 de ani. Descoperita ulterior, pictura a fost pentru el un remediu necesar surmontarii dificultatilor curente. Spre deosebire de pictorii obisnuiti, Bramblitt se foloseste nu de simtul vazului, ci de cel tactil. El urmareste cu o mina liniile trasate pe pinza, pictind cu cealalta. Nu foloseste creioane si nici uleiuri (neputind percepe linia picturii), ci puffy paint – o vopsea in relief, a carei textura poate fi simtita la atingerea degetelor. Artistul deosebeste culorile prin diferenta de asperitate dintre vopsele. Bramblitt foloseste, de asemenea, memoria imaginilor receptate inainte de pierderea vederii. In acest fel, „simte" cind un tablou este finisat sau cind corespunde intocmai imaginii pe care o are in minte.

Un caz la fel de inedit este cel al lui Neil Harbisson (29 de ani) – muzician, dansator, actor si pictor. Din cauza unei boli, el vede lucrurile doar in alb si negru. Pentru a compensa infirmitatea, si-a montat pe cap un aparat („eyeborg") care poate „traduce" culorile in sunete, fiind primul pictor – cyborg recunoscut oficial in Marea Britanie. Aparatul arata ca o antena iesita din cap si ajunsa in dreptul ochilor. Un cip plasat la ceafa transforma undele luminoase in sunete, facind posibila „auditia" culorilor.

Nu departe este vremea cind si surdo-mutii vor putea auzi. Noutatea vine, se pare, de la un roman de 19 ani, pe nume Cristi Rosu. Impreuna cu un prieten, acesta a proiectat un dispozitiv care transforma limbajul gestual in sunete. Haptic Device consta in doua manusi, citeva fire si un aparat care prelucreaza informatia. Manusile au posibilitatea de a „simti" miscarile miinilor in spatiu si de a le inregistra. Anumiti senzori plasati in dreptul degetelor „simt" miscarile produse la exterior, iar un „creier" electronic de mici dimensiuni le transpune pe acestea in sunete. Deocamdata, noul aparat poate intelege literele si citeva simboluri simple, dar promite sa rezolve in perspectiva o problema care afecteaza multa lume.

Lucrurile, se vede, au evoluat. In fata dificultatilor fizice, pictorul de altadata era complet neajutorat. Cel de astazi, in schimb, are de partea sa tehnologii menite sa-l sustina si sa-i sporeasca sansele. Discriminarea este vizibila in ambele cazuri; fiecaruia ii lipseste ceva. Aflate in stadiul tatonarilor conceptuale, dar si al primelor confirmari efective, esteticile multimodale pledeaza pentru accesul neingradit la placerile artei; ele isi propun sa genereze noi posibilitati de utilizare a dispozitivelor de producere si de receptare ale artei, sustrase cit mai mult conjuncturilor nefavorabile.