Evreii, Dumnezeu si economia (II)

Evreii sunt invatati de timpuriu sa aiba grija de natura, fiindu-le interzis sa taie copaci, chiar in orasele cucerite, si sa lucreze pamantul in anul al saptelea, an sabatic in care acesta trebuia sa se odihneasca. „Copacul din camp este omul insusi", se spune in Deuteronom, 10-20). Proprietatea privata e aparata, dar fara a fi sacralizata. Munca este slavita si pusa in slujba valorilor etice. Ea este considerata mai importanta chiar decat studiul. Daca cineva nu poate munci, trebuie ajutat de comunitate, tedaka fiind numele unui adevarat sistem antic de protectie sociala. Pentru aceasta se dona zeciuiala la Templu, iar acesta impartea daruri sarmanilor, a caror anonimitate era insa pastrata cu grija. Dimpotriva, inselaciunea este considerata un „furt mental" si trebuie sanctionata mai aspru decat furtul material.

Dupa ce se despart in doua regate, Israel si Iudeea, dupa moartea lui Solomon, evreii devin mai putin rigurosi cu cele sfinte si mai preocupati de bani si de comert. Acestuia din urma i se da mai multa importanta decat Torei, Sabatul nu mai este respectat cu aceeasi strictete, Templul devine un important centru… comercial etc. Cumva firesc, din perspectiva moral-religioasa, a urmat exilul in Babilon. Aici, ei descopera cu surprindere ca sunt mai capabili sa organizeze exilul decat regatul. Lipsiti de responsabilitati teritoriale, amestecandu-se cu altii, ei se simt mai liberi. Comercializeaza si ceea ce nu aveau voie sa consume, dau credite cu dobanda non-evreilor si preiau legea talionului din Codul lui Hammurabi.

Elaboreaza un set de precepte esentiale, care sa le asigure supravietuirea intr-o lume straina: supunerea fata de legea locala, unitatea etnica, increderea in conationali si solidaritatea, intrajutorarea, dezinteresul pentru averea imobila, pamant in special, propagarea propriei culturi, prozelitismul, cresterea importantei familiei, un control riguros al moralei sexuale s.a. Se pune un mare accent pe munca independenta, mai mare chiar decat pe piosenie. Oricat de grea si chiar umilitoare, munca nu trebuie sa conduca la pierderea libertatii, statutul de salariat nu este unul dezirabil, pentru ca a munci pentru altul poate fi alienant. Se considera ca e mai bine sa muncesti in zi de Sabat decat sa depinzi de altcineva, iar inteleptii spun ca „Universul este de nepatruns pentru cel care asteapta hrana de la altcineva".

Plata cu intarziere a salariului este considerata la fel de grava ca o crima (ce-ar spune guvernantii nostri?). De asemenea, profitul la produsele de baza devine limitat la o sesime din venit, ceea ce-i impune de multe ori pe negustorii evrei in fata concurentei. Daca anumite bunuri de baza devin rare, ele pot fi chiar limitate la circulatia in interiorul comunitatii. Fiecare datoreaza, cum se stie, 10% din venit la fondul de solidaritate. Banul devine un soi de factotum, pentru ca – s-a observat – inseamna nu doar bogatie, ci si putere. Cu ei poti obtine si pamant, si armate, si temple. Dezvoltand nu doar abilitati in materie, ci un intreg cult al banului, evreii vor starni rapid numeroase invidii si deci violente.    

Sub stapanire greceasca, apar modalitati de vanzare la termen, imprumuturi de mare risc, ipoteca, gajul, cesiunea, contractul de schimb si chiar polita de asigurare. Renumele de camatari si bancheri li se va forma evreilor mai ales ales in Alexandria, fondata de Alexandru cel Mare, primul om al carui chip apare pe o moneda, unde jumatate din populatia de trei sute de mii locuitori erau evrei. In ultimele secole inainte de Hristos, evreii uitasera complet ce le-a spus Ilie, si anume ca saracia este bunul suprem pe care Dumnezeu l-a dat poporului Sau, sau ca saracia ii sade bine Israelului, ca un ham rosu unui cal alb.

Inca din timpurile vetero-testamentare, considerandu-se poporul ales ca intermediar intre Dumnezeu si om, evreii „au dus grija" lumii intregi, au incercat sa-si asume si nefericirea si bucuria altora, formandu-si o cultura foarte spiritualizata si o religie monoteista, ce aveau la baza etica transmisa prin Moise. Literele lor, doar consoane, provin in mod clar din cele ale alfabetului egiptean, de unde propabil le-a venit si intuitia Dumnezeului unic, poate de la Akhenaton si urmasii sai, cu care e posibil ca Moise, ca mare preot egiptean, sa fi fost in contact. Pentru un evreu, cum spunea Simon cel Drept lumea s-a sprijinit intotdeauna pe trei stalpi: Legea, slujirea lui Dumnezeu si faptele de iubire. 

Munca manuala este apreciata, spre deosebire de greci care o considerau degradanta si, in buna masura, la fel o mai considera si astazi. Dobanda e asociata cu minciuna si cu deturnarea, dar interdictiile sunt tot mai mult incalcate, prin diverse subterfugii si tehnici bancare ce-ar face invidiosi si specialisti actuali. Sub Roma, lucrurile devin si mai rele. Bogatii nu se mai intereseaza de religie, nu mai finanteaza sinagogi, creste agitatia impotriva preotilor, tribunalelor, romanilor, reprezentantilor fiscului s.a.m.d.. Marele preot, Caiafa, accepta umilinta suprema de a veni sa ceara hainele sacerdotale de la procuratorul roman inainte de fiecare ceremonie. In 21 d.H., Irod Antipa construieste o noua capitala, Tiberiada, cu mult mai luxoasa decat Ierusalimul, dar in care evreii refuza sa mearga deoarece era construita pe un cimitir.

Pe Muntele Sinai, pe langa Tora scrisa, Moise a primit si legea orala, care va fi transmisa, ulterior, din generatie in generatie. Dispersarea evreilor si persecutiile din timpul stapanirii romane vor periclita aceasta traditie pentru ca, la un moment dat, rabinii, detinatori ai autoritatii religioase la momentul respectiv, sa fie motivati in sensul redactarii legii. Mishna din secolul al II-lea 2 si Ghemara alcatuita in secolele al III-lea, al IV-lea si al V-lea, formeaza impreuna celebrul Talmud. Acesta cuprinde interpretari, comentarii, discutii cu privire la aplicarea legii divine si trateaza, din perspectiva normativa, cele mai importante aspecte ale vietii umane: familie, educatie, alimentatie, sarbatori, relatii sociale etc.. Talmudul va deveni codul comportamental al evreilor de pretutindeni, unul dintre putinele lucruri pe care le vor avea in comun in diaspora, pentru ca, odata cu exilul, evreii nu vor mai avea o tara a lor, o limba comuna sau o istorie comuna, decat dupa anul de gratie 1948.