Ferestre si flori

Nu putine sunt picturile in care autorul iti intinde nestiute capcane; privirea, in astfel de cazuri, vagabondeaza inocent, fara sa se opreasca asupra detaliilor cu adevarat importante. In „Venus din Urbino" (1538), bunaoara, Tizian picteaza un nud asemanator celui realizat de maestrul Giorgione („Venus din Dresda"). Privitorii sunt fascinati de frumusetea prim-planului; un corp feminin aproape perfect, degajand ostentatie si erotism. Detaliile insa deruteaza… Mai apar in cadrele tabloului: un patruped canin somnolent, ghemuit la picioarele frumoasei dezgolite; apoi, in plan second, doua personaje feminine (ambele impovarate de vesminte pretioase), preocupate sa gaseasca ceva in interiorul unui cufar. Ca si cum diversiunea picturala n-ar fi fost suficienta, autorul deseneaza in fundal o fereastra, pe al carei pervaz odihneste un vas cu flori, lasand sa se vada in afara o coloana in stil clasic, copaci inverziti, iar in departare, la orizont, un tulburator apus de soare. 

Daca expunerea nudului este o proba de indrazneala si virtuozitate artistica, bresa vizuala creata de fereastra aminteste de „inventarea" perspectivei (cu un secol mai devreme, gaselnita atribuita lui Leon Battista Alberti), tocmai pentru a „aerisi" tabloul, a-l face sa respire si a-l lumina in chip „natural".  Privirea este invitata sa gliseze sau sa „fuga" spre exterior. Vazuta ca topos intermediar, de frontiera, fereastra separa spatiul intim, privat, de cel exterior – natural sau public, desparte vizibilul de invizibil, accesibilul de inaccesibil.

Conteaza oare partea (din)spre care privim? Pana la Tizian, majoritatea artistilor au pictat ferestre vazute din afara, investite doar cu rost decorativ. Ca si Jan van Eyck inaintea lui, italianul apeleaza la un „truc" menit sa ofere vederii posibilitatea de a se prelungi dincolo de sine, creand „insertul perspectival" catre planul indepartat. Pierre Bonnard, Henri Matisse vor picta ferestre in deschiderea carora deseneaza flori in evantai policrom. Dali, in schimb, asaza in cadrul geamului o tanara surprinsa din spate, invitand publicul sa priveasca in zare, spre luciul albastru al lacului, dar cu ochii acesteia.

Filtrata de fereastra spre interior, lumina creeaza nebanuite efecte de culoare. In geometria vitraliilor medievale, arhitectii catedralelor gotice au ghicit posibilitatea de a sugera prezenta sacrului. Portretul „Filosofului" asezat la fereastra, al lui Rembrandt, evoca, in fapt, stralucirea simbolica a cunoasterii care vine din afara, pe caile „solare" ale ratiunii si inspiratiei divine.

***

Despre ferestre si puterea lor de semnificare s-a mai scris. Proiecte artistice in derulare ilustreaza posibilitatea unor lecturi nebanuite. Pictorul Aurel Stanciu, de pilda, evoca in cele peste patruzeci de compozitii – tocmai expuse la Centrul Cultural „George Apostu" din Bacau – o inedita Memorie a ferestrelor. Nascut la Prisacani, aproape de Iasi, dar stabilit ulterior in orasul lui Bacovia, artistul este preocupat de simbolismul trecerii si de reprezentarea picturala a acestuia.

Ferestrele lui Aurel Stanciu isi au sorgintea in portile maramuresene, dar si in portile lui Brancusi; ele sunt nu doar obiecte, ci simboluri de interpretat. Fereastra face legatura intre interiorul personal, intim, si exteriorul imprevizibil si aglomerat. Ea este „ochiul casei" prelungit in afara, dar si efigie sau blazon reprezentativ, vorbind indirect despre cei care se ascund intre ziduri, dincolo de ermetismul obloanelor. Altfel spus, esti in felul „ochilor" ferestrei expuse vederii – ager si proaspat sau, dimpotriva, istovit si trist.

Aurel Stanciu crede ca ferestrele isi au viata lor si chiar „varste" pe care le poti recunoaste daca sunt privite din afara; unele par roase de ani si imbatranite, altele inviorate de petalele vreunui ghiveci inflorit. Sensul privirii este dublu; intro- si retro-spectiv. Memoria ne invita in „arhivele" propriei constiinte, dar si in timpuri de demult, retraite cu nostalgie.

Surprinzator si inventiv, artistul schiteaza o tipologie a ferestrelor – de casa, de biserica, de chilii manastiresti, de grajd, din lemn, de piatra, ingrijite, paraginite, ferecate, abandonate… Cuadratura lor o dubleaza pe cea a tablourilor, creand impresia de multiplicitate a „scenelor" si de adancime perspectivala. In majoritatea cazurilor, floarea devine reperul central, substituind metaforic omul si melancolia din privirile acestuia.

Expozitia lui Aurel Stanciu trebuie vazuta in forma unei confesiuni picturale. „Portretizate" in registrul simbolic, ferestrele se deschid sau se inchid. In ceea ce-l priveste, artistul se deschide cu generozitate pentru a fi „citit" la interior, acolo unde se patrunde mai greu, dar si unde poti fi asteptat cu o… floare. De toata frumusetea.