Festival Autorskog Filma

De 16 ani, organizatia non-guvernamentala "Pogleda u svet" (O privire asupra lumii) organizeaza la Belgrad Festivalul filmului de autor (Festival Autorskog Filma – FAF). Spre deosebire de evenimentele generaliste, unde selectionerii incearca sa gaseasca un echilibru intre productiile cu priza mai mare la public si filmele de autor, FAF aduna doar pelicule prezentate si/sau premiate la cele mai mari festivaluri din lume; cu singura exceptie a filmului croat (deci oarecum din familie) Majka Asfalta (Mama asfaltului), toate celelalte saptespreceze titluri de anul acesta fusesera proiectate la Cannes, Berlin, Locarno sau Venetia. Selectind pe sprinceana, FAF se vrea un "best-of" al succeselor artistice de festival.

Ca peste tot, lumea e interesata de cistigatori. Chiar si duminica seara, cind Serbia tocmai luase Cupa Davis si centrul devenise dintr-odata blocat de claxoane, steaguri si fani la bustul gol, sala de proiectie era in continuare plina. Exact in acel moment se proiecta, in fapt, prezenta romaneasca la festival, Aurora lui Cristi Puiu (care vreme de 3 ore isi testeaza spectatorii cu o desfasurare spartana, laconica). Cea mai mare satisfactie, pe linga filme, a fost tocmai acest interes puternic pentru cinema-ul de arta. La multe proiectii, inclusiv de la 10 dimineata in timpul saptaminii, nu mai raminea nici un loc liber in sala, oamenii trebuind efectiv sa iasa din lipsa de aer. Si la Bucuresti, in octombrie, programul Les Films de Cannes a Bucarest a stirnit mare entuziasm si sali pline pentru cele sase pelicule straine. Sentimentul ca, pentru o vreme, cinematograful se umple cu festivaluri, la care poate nu ai sa ajungi niciodata, implica o foame de arta confirmata/validata prin premiu, foame pe care societatea de azi nu mai este, in general, responsabila sa o satisfaca.

Eu am vazut doua drame nationale (Serbia si Ciad), doua comedii cu gay (revenirea lui Xavier Dolan cu Les amours imaginaires si ultimul Greg Araki – pamfletarul Kaboom), doua filme politice (ultimul Godard, Film Socialisme si un film iranian-metafora impotriva sistemului represiv de la Teheran, Hunter, de Rafi Pitts); in sfirsit, Palme d’or-ul  proiectat la Bucuresti in octombrie, Uncle Bunmi who can recall his past lives. Unchiul Bunmi (care isi poate aminti vietile trecute) frapeaza in primul rind prin tema reincarnarii (practic absenta din universul (post)crestin al filmelor pe care le vedem cel mai des si in general o credinta prea putin investigata, daca nu chiar tratata ca superstitie barbara). Avem aici o familie tailandeza, in care unchiul e bolnav de moarte. Intr-o seara, la masa, acesta e vizitat de spiritele sotiei decedate si al fiului sau disparut, reincarnat acum in maimuta. Protejat de ele, Bunmi isi revede vietile anterioare si hotaraste sa traverseze jungla pentru a gasi grota in care s-a nascut in prima sa viata pe acest pamint. Regizorul Apichatpong Weerasethakul a intuit ca vizualizarea credintei in reincarnare rezista mai bine cu umor si un aer de poveste. Desi unchiul Bunmi vorbeste cu spiritele la masa, neindoindu-se de ele, vietile anterioare sint de basm – altadata o printesa neiubita, Bunmi se lasa consolat(a) de un somn (pestele) amant. Calmul personajelor, normalitatea cu care privesc moartea, reincarnarea sau spiritele, transmit un gen de speranta/de usurare extrem de nefamiliar, care in ciuda optimismului si a imaginatiei, pare sa lupte la categoria pana cu supergreul tragism european.

Un alt eveniment deosebit a fost Film Socialisme, ultimul efort al legendei Jean-Luc Godard. Daca se poate vorbi de film asociativ, acesta ar fi definitia lui. Filmat in parte pe un vapor de croaziera turistica, apoi in diferite interioare terestre, lung-metrajul isi propune sa puna texte ale unor reputati ginditori (Jacques Derrida, Walter Benjamin, Samuel Backett etc.) in gura unor personaje-semn vizual, fara dimensiune caracteriologica. Nu exista narativitate, imaginile de pe vapor fiind montate mai degraba dupa o logica a alternarii spatiilor si a culorilor. Auzim cuvinte care chestioneaza valori europene precum libertatea, egalitatea, fraternitatea, si vizitam sase sit-uri incarcate de mitologie: Egipt, Palestina, Odesa, Grecia, Napoli, Barcelona. Amestecul de sentinte literare si montaj ne-narativ, uneori chiar al atractiilor (in spiritul lui Eisenstein) transforma filmul intr-o experienta in primul rind cerebrala, care oglindeste parca dorinta lui Godard de a-si revizita credintele politico-culturale in ceea ce ar putea fi ultimul sau film. 

La polul opus, Xavier Dolan, acum in virsta de 21 de ani, revine cu deja al doilea sau film de lung-metraj, dupa J’ai tue ma mere. Les amours imaginaires este pe cit de superficial, pe atit de carismatic, amuzant, snob si in ultima instanta hip in sensul frumusetii care vrea sa cucereasca lumea prin moda, design, eros, fericire. Filmul urmareste micile suferintele ale lui Xavier (care joaca din nou in propriul sa regie) si ale a bunei sale prietene, amindoi indragostiti si neglijati de un fante blond si cret si proapat. Intr-un festival care prin programare si ambitii provoaca mai degraba la reflexie tensionata asupra lumii, Xavier Dolan amuza sala cel mai bine. In plus, daca printre spectatori se gasesc si ne-sirbi ne-cunoscari de franceza (sau de orice alta limba a filmelor proiectate, sa spunem, tailandeza), Festival Autorskog Filma le va oferi ocazia de-si rafina infinit arta descifrarii vizuale. Si asta pentru ca filmele proiectate in festival au subtitrari doar in limba sirba!