Filantropica

Dar despre ce fu vorba in articolul de simbata trecuta? Nici mai mult, dar nici mai putin decit despre filantropie in acceptiunea romanului. In spatiul nostru, al cuto-vlahilor, a face binele va sa zica, dupa traditie, a ridica biserici si catedrale, a organiza manastiri (ca, de-o pilda, manastirea de la Tanacu). Filantropul se vrea, asadar, intii de toate, ctitor. Dupa ce si-a asezat rubedeniile, el isi rezerva, prin construirea de edificii religioase, inca in viata fiind, un loc sub barba lui Mos Avram. Idealul existentei sale terestre e sa fie ingropat, ca episcopii, sub altar. Nimic de zis, e dreptul lui suveran sa-si cheltuiasca prisosul avutiei dupa cum il taie capul, e dreptul lui suveran sa-si aranjeze viitorul dupa obiceiul laudat, al voievozilor si logofetilor de altadata.
E de remarcat insa altceva. Faptul ca acest model de caritate e, dupa parerea mea, perimat. Filantropul neamt ridica un spital sau un azil pentru bolnavii de Alzheimer. Englezul sau yankeul ii urmeaza exemplul. Peggy Guggenheim a lasat un celebru muzeu de arta. Avind de ales intre mintuirea proprie si diminuarea suferintei colective, filantropul din Occident o alege pe a doua. Filantropul roman o alege pe cea dintii. Nu e vorba oare de egoism? Ma tem ca da.
Piosul care ma injura in englezeste pe „forumul” ziarului (pretinzind ca ma cunoaste din junete) ignora (sau se face ca ignora) un fapt foarte simplu. Si anume acela ca Biserica Ortodoxa Romana (prin care inteleg indeosebi inaltul cler) nu mai are, de ani buni si multi, o veritabila functie caritativa. Patriarhii si mitropolitii se preocupa sa ia, nu sa dea. E firesc sa-si ceara inapoi proprietatile confiscate de regimul comunist (precum lunecosul arhiepiscop Pimen). Nu e firesc, in schimb, sa ignore cu superbie dimensiunea sociala-caritativa. Nu cunosc, in Iasi, nici un spital patronat de Mitropolie. Nu cunosc, in Iasi, nici o cantina pentru saraci sub obladuirea prea smeritului arhiepiscop Daniel (intelectual recunoscut, totusi, pentru forta teologica a creierului sau). Nu am vazut niciodata vreun cleric mai rasarit cerind bani pentru Spiridonie. Nici un preot nu apare in lista persoanelor ce ofera burse pentru copiii saraci de la tara. Cum vedem, popa se multumeste sa ajute exclusiv cu vorba si deloc cu fapta.
Sa acceptam ca preotul e, mai degraba, un om sarac el insusi si ca Mitropolia nu aduna de pe urma valorificarii abile a sfintelor moaste (dar si a celorlalte activitati sarbatoresti, cind tot crestinul isi deschide buzunarul) o suma foarte mare. Sa acceptam acest „adevar” contestat de tot ceea ce observam, daca privim cu atentie, in jur. Nu se pune problema, prin urmare, de a-l despuia pe episcop de vesminte si de toiag ori de a-i impune saracia apostoleasca. Nimeni nu mai asculta preceptele evanghelice. Nu mai traim pe vremea sfintului Ioan Botezatorul, care se imbraca in haine de par si se hranea cu lacuste. Sfintul cu pricina a fost un naiv…
Nu putem cere preotului, se intelege de la sine, ingenuitatea sfintilor, resemnarea mucenicilor. Singurul lucru pe care li-l putem cere e sa arate, la nevoie, ca le pasa orisicitusi de cei care indraznesc a le pupa unghia parfumata. Cum? Indemnind pe cei avuti la fapte de adevarata filantropie. Care sint ele, nu are rostul, dupa ce am scris deja nu mai putin de doua articole, sa precizez in amanunt…