Filmul protestului

Zilele astea, multi oameni se incarca cu sentimente urmarind transmisiuni si inregistrari video de la protestele din tara. E un serial mai pasionant decit altele, cu un personaj colectiv activ si imprevizibil. Nu trece nici un episod fara incidente, protagonistii regasindu-si neintirziat antagonistii in continuarea de a doua zi. Dupa o expozitiune de 48 de ore, prima intorsatura de situatie a fost si cea mai pasionanta de pina acum. Duminica, 15 ianuarie, televiziunile raportau ca in Bucuresti se desfasoara un adevarat razboi de strada, care insa la 100 de pasi in stinga si in dreapta perimetrului Piata Universitatii – Piata Unirii semana cu seara pustie de iarna. Audienta-record, insufletita de panica si exaltarea violentei transmise, vibra la aceesi intensitate cu baietii care aruncau pietre in jandarmi. Bulevardul rafuielii intre cele citeva zeci de pusti si jandarmii robocop ce-i fugareau in pas vioi, cu scutul sus, formatie organizata, e marginit de centrul vechi al cafenelelor. La un draft nefiltrat, clientii urmareau serialul pe plasmele fidele, comentind insufletit, sportiv si oleaca mindru. „Avem si noi razboi!". La 20 de metri de fugareala – izolare, blues, Led Zeppelin in fata ecranului. In blocurile din ce in ce mai indepartate de actiune, ecranele nu mai incadrau decit actiunea, eliberind panica, provocind frica si invitind la neparticipare.

In aceste zile de saptamina, protestul din Bucuresti s-a concentrat pe cele doua laturi simbolice ale Pietei Universitatii. Scarile din fata Teatrului National au parte de o filmare cu grad ridicat de complexitate. Reflectoarele lumineaza din ambele parti, o principala din stinga si o modelare din dreapta, camera 1 plutind armonios in macara deasupra multimii aliniate pe cele trei rinduri de trepte. Ar putea fi Cerbul de Aur, ar putea fi Sziget Festival, Budapesta. Peste strada, studentii scandeaza si sar sub ochiul unui singur aparat de filmat, cocotat si el, insa fara calitatile de productie ale televiziunilor rivale. Montajul care taie de la o scena a protestului la cealalta nu transmite unul dintre paradoxurile crase ale manifestatiei. Unite in spirit, cele doua laturi sint despartite de un bulevard cel putin la fel de larg ca ele. Cele doua grupari de oameni nu se aud. Par doua galerii de fotbal sau doua generatii. Oamenii n-au iesit in strada, au iesit in trotuar.

Oricine are un aparat digital filmeaza. Dintre reportajele necomandate, personale, postate pe internet (facebook), cele mai tolerabile, care incearca sa redea ceva apropiat de experienta omului de acolo, sint montajele neintrerupte de comentarii. Filmind ce vad, aratind experienta cameramanului, aparatele isi asuma limitarea si lipsa oricarei pretentii de exhaustivitate. Nu interpreteaza, nu dau sentinte si, prin aceasta limitare, invita in piata, trezesc curiozitatea. Unul dintre aceste reportaje a primit in prima zi dupa postarea pe facebook in jur de 40 de mii de like-uri, persoana fiind contactata de CNN pentru vinzarea in exclusivitate a materialului. Nu l-a vindut.

Intre tonul panicard al televiziunilor si incurajarile apolitice, revolutionar-jubilante de pe facebook, ramine protestul in sine, care merita frecventat doar si pentru a depasi barajul ecranelor. Sau pentru a intilni situatii de viata noi, de tipul „cind sa platesc borsul, carnea, portocalele, berea si ceaiul de menta la casa de la Mega Image, se apropie agentu’ de paza de mine si-mi spune ca nu pot cumpara cele doua doze de bere pentru ca e trecut de ora cinci si ma aflu in centru. Zic, dom’le, da’ e absurd, doar n-o sa cumpar bors, 1 kil de carne si 2 de portocale, o sa dau pe git 2 beri si o sa ma duc sa sparg chioscuri de ziare. – Eu va inteleg, dar e hotarirea guvernului, nu e vina noastra. – Pai si voi nu puteti sa spuneti nimic? – Nu, ca e lege." (via Mitsuko Barbera).