Forme fara fond

Ar fi un pic exagerat sa se vorbeasca despre actualele uniuni de creatie ca fantome ale unui trecut de care nu de multa vreme ne-am despartit. Si totusi, franchetea ne indeamna sa diagnosticam. Culmea e ca aceste rinduri sint scrise de cineva care este el insusi membru al unei astfel de uniuni, ba, rindurile sint comise in chiar atelierul ce e tutelat de Uniune. Cum insa pictorul care scrie acum e un… exagerat – a fost chiar si in vremea de glorie a Uniunii un exagerat -, de ce nu i-as lasa in voie tonul specific?

A face – numai si succint – istoricul Uniunii Artistilor Plastici e a-l face, implicit, si pe al comunismului autohton. Ceea ce nu e cazul deocamdata. Autohton insemnind, frans, aservirea la sovietici. De unde si aparitia, in 1950, a formei… artistice de inregimentare. Modelul fiind, evident, cel moscovit.

De plecat, totusi, cu detasarea de rigoare, de la realitati. Trebuie recunoscut faptul ca o energie iesita din comun a pus in fapta o organizatie de breasla ce a avut o imensa greutate in contextul propagandistic al vremii. I s-a asigurat, mai intii, o serioasa baza materiala – ateliere, galerii, case de creatie, calatorii avantajoase (toate in blocul comunist, fireste) – de care am cam beneficiat, s-o recunoastem, cu totii.

Urma sa apara si profitul. Iar propaganda l-a si obtinut cu prisosinta.

"Bienalele" de la Dalles erau mostre perfide de impacare a valorilor autentice – unele din acestea reprezentate de figurile marcante ale celeilalte Romanii – cu disponibilii de toata mina, beneficiari, mai ales acestia, ai stipendiilor consistente ale Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, sucursala a CC-ului. Vernisajele puneau capacul cu staif: prezenta sefului partidului dadea greutatea scontata. (Intr-o paranteza anecdotica, nu chiar derizorie: un moment la care am fost martor. In timp ce prezenta inhibanta a sefului suprem producea tacuta incremenire generala, din fundul salii veni urletul unei pictorite cu piept generos: distinsul pictor octogenar, in permanenta reverenta interbelica, ii atinsese cu focul tigarii corsajul…).

Vizitele tovarasilor artisti – de documentare, acestea – in fabrici si uzine trebuiau bifate curent in agenda stricta a instructorului de la agitatie si propaganda. (Cu ce galesa privire il observ acum pe ipochimen, plimbindu-si punctual cockerul pe Garabet Ibraileanu!).

"Arta plastica", asa se numea publicatia aceea de inceput, fidela, desigur, impunerilor propagandiste. Redactie destul de perspicace – prin cei citiva exegeti autentici – in a-i acorda, pe coperta, cezarului rosu ce-i al lui, in corpul revistei fiind prezente valori ce aveau demnitate imaginativa.

Ar fi necrestineste sa omitem avantajele oferite de Uniune membrilor sai: achizitiile – fie si impartite… echitabil mai tuturor cotizantilor – asa-zisele case de creatie, in fapt vilele expropriatilor, erau rastimpuri de huzur si de birfa (de care nu scapa nici sacrosantul regim), vizitele in tarile fratesti etc., toate astea intretineau un fals tonus emulativ, convenabil reciproc.

Ce a mai ramas?

Recurgind – comod – la formula maioresciana a formelor fara fond, e de constatat disolutia intregului sistem artistic regimentar. In locul acestuia supravietuind o fantoma ce-si trage unele seve din chiar trecutul ei, disparut odata pentru totdeauna.

E o neta discrepanta acum intre habitudinile impuse cindva de asa zisa Uniune si solutiile alternative ale noilor generatii. Care, culmea, si ele tinjesc dupa avantajele veteranilor. Cite au mai ramas.

In oarecum vetusta cladire a atelierelor de pe Armeana, vecini sint, deopotriva, si maestrii clasicitatii lirice iesene, dar si junii atleti ai instalationismului de ultima ora.

Vecinul meu de atelier – venerabilul pictor de sevalet – picteaza zilnic, netulburat de gindul iminentului sfirsit, pe cind vecinul de la celalalt etaj il are, la rindu-i, vecin pe simpaticul globetrotter instalationist, pe a carui usa sta scris permanent: Sint in Rio, sau: Sint in Tokyo, sau: Sint in Pernambuco.

E, si el, membru al Uniunii.