Genii imperfecte

La Van Gogh, gafele formale sint de evidenta indubitabila. Pentru ochiul riguros. Daca demersul compozitional e acceptat – in unicitatea-i unanim recunoscuta – asa cum e, adica insolit in sine, fie si cu gafe, atunci intentia de a i le depista pare cumva meschina. Daca nu si este. Dar… De observat – cu ochiul strictetii – ca formele lucrurilor in pinzele olandezului nu sint dintre cele mai corecte, anatomii curente suferind neajunsuri care artizanilor Renasterii, sau chiar modernilor ultimi, li s-ar fi infatisat ca inacceptabile. Ei bine, chiar acestea dau marca genialitatii deja notorii. Simpla juxtapunere cu situatia congenerului sau, confratele de nebunie si de libatie – Gauguin – e imediat relevanta din unghiul… corectitudinii. Gafele de forma ale amicului intr-o ureche sint de negasit la acesta, perfectiunea fiindu-i consubstantiala.

A gasi pete in soare – chiar daca soarele-i pictura geniilor – e ca si cum te-ai preta la un relaxant joc de societate. Nesuportind, asadar, prea aspra taxare. De ce sa nu te joci un pic – lejer – cu lucruri cu care nu e prea cuvenit sa te joci! A-i descoperi lui Van Gogh – si altora – limite in dotarea nativa, in instructia primara, ar suna a insolenta. Daca nu ne-am recunoaste asumarea jocului – doar a jocului – cu absolutul valorii. La urma urmei, hibele, evidente, pe care le descoperim in pictura citorva genii, nu au decit rostul unor, poftim, futile galanterii. Ni le asumam.

Profesorul Cuciureanu, pina sa devina figura picant-boema a unui Iasi, cindva incintator, acum, sub zodie mizerabil-totalitara, fusese mintea eminenta a comparatismului, cu studii preparatorii in Italia, cu eseistica sclipitoare in preajma convorbiristului Toroutiu, intrat in catedra universitatii cind orizontul incepea sa se coloreze violent rosu. Daca l-ai fi judecat doar dupa numerele bahic-burlesti de la Casa Universitarilor – avindu-le tinta pe hahalerele ce acaparasera ilustrele catedre – l-ai fi trecut pe chefliu, mde, in categoria chefliilor. Nu. Savuroasele sale paradigme ocazionale, la un pahar, in acelasi pretins universitar birt, ii atestau geniul lingvistic. Exersat, de altfel, generos, si in locante periferice, in compania unor insi de o desavirsita promiscuitate. Genialul Fanica!

Vocea imposibila a sarmantei Cheri.

De Gaulle, cu nasul lui bergerac vs. Mitterrand, cu nasucul lui de Funès.

Monstruozitatea Sagradei Familia/ monstruozitatea Angkor-ului. Anomalii geniale.

Gafele formale, la Chagall, ar fi extrem de suparatoare, daca nu s-ar subsuma – organic – stilului tutelar. Nu exista compozitie in care schema – oricum inconfundabila – sa nu cunoasca derapaje. Ca si cum la sevaletul maturului maestru ar avea brusc acces un pusti de gradinita (grupa mica), jucindu-se, intr-un loc al suprafetei, cu ingenuitatea iresponsabila a virstei. Opus, De Chirico – si el un narativ – pare ireprosabil. Fanteziile, aici, nu mai cunosc deraparile celuilalt, totul se supune riguroasei geometrii. Chiar daca geometria aceasta e una a somnambulului.

Grandoarea scenica a Festivalului Wagner de la Bayreuth vs. gaunosenia sclipicioasa a Cerbului de Aur.

Grigorescu e paradigma insasi. Perfecta ei aplicatie. Andreescu – discipolul – e… deviatia. Cu ingenui alterari de forma. Aparent inegali, stau pe egale piedestaluri. Culmea!: cel care-l picteaza pe celalalt e maestrul, impecabilul. Tinuta discipolului – La Fontainebleau – e pictata de parinte in marca fiului.