Gindirea comunitarista vs liberalismul

Dezbaterea privind drepturile comunitatilor in cadrul statului e foarte veche. Rolul esential jucat de corporatii in viata economica, statutul acordat familiei si bisericii, importanta provinciilor in echilibrul teritorial al tarilor, toate alcatuiau o ordine politica si sociala bazata pe recunoasterea de entitati colective ce incadrau viata individuala. Revolutia franceza a fost cea care a pus capat organizarii comunitare a societatii. Dar refuzul de a reprezenta grupurile, interesele si cultura lor in spatiul politic a facut totusi obiectul multor modificari ulterioare. Conducatorii nu au ajuns niciodata sa stearga expresiile identitare, iar statele, in organizarea lor concreta, s-au vazut nevoite sa recunoasca existenta unor interlocutori colectivi, capabili sa joace un rol de legatura in societate, cum sint organizatiile profesionale si institutiile religioase.

Importanta comunitatilor in spatiul public a ramas tot timpul foarte puternica si datorita neincrederii funciare impotriva tuturor formelor de centralism politic. Tocqueville a aratat ca protejarea libertatilor in America se baza pe federalism si pe rolul esential jucat de asociatii, biserici si presa. Exercitarea cetateniei este perfect conciliabila cu exprimarea apartenentelor religioase si culturale. Pina si societatile cele mai liberale acorda o atentie deosebita echilibrului dintre comunitati. Pentru cei mai multi intelectuali si filosofi, chestiunea centrala se refera actualmente la compatibilitatea dintre idealurile democratiei liberale si legitimitatea comunitatilor de a-si proteja particularitatile si valorile.

Gindirea comunitarista porneste de la o constatare destul de grava. Adeptii sai apreciaza ca gindirea liberala ar fi incapabila sa dea un raspuns adecvat inegalitatilor. Aceasta din urma concepe societatea ca pe o suma aritmetica de indivizi autonomi, avind acelasi statut si considerati independent de reprezentarile si valorile care ii leaga de grupurile carora le apartin. Or, societatea nu se rezuma la o simpla agregare de indivizi. Individul se formeaza doar prin referinta la o anumita cultura, iar societatea se compune dintr-o pluralitate de culturi. Apoi, gindirea liberala considera ca inegalitatile se produc numai intre indivizi; or, simpla observatie arata ca ele se produc mai ales intre comunitati. Individualismul este detasat de realitate si deci incapabil sa abordeze in mod concret principiile dreptatii sociale, principii care trebuie sa ia in calcul, in mod necesar, dimensiunea colectiva a vietii umane si pluralismul valorilor.

In opinia comunitarienilor, filosofia moderna greseste tratind individul in mod abstract, cita vreme el este o fiinta „situata" in viata sociala, ceea ce da un sens experientei sale de viata. Individul este in acelasi timp si o fiinta „subiectiva", inzestrata cu calitati personale, dar si o fiinta „obiectiva", ca membru al unei comunitati care il ajuta sa-si faureasca identitatea.

Pentru filosofia comunitarista, fiintele umane trebuie sa fie capabile sa confere existentei lor sociale un tel mai inalt decit „apararea drepturilor individuale". Individul nu e izolat de semenii sai si nu e nici o fiinta pur rationala, a carei singura preocupare e apararea libertatii, ci e membru al unei comunitati formate prin legaturi naturale, cum sint familia si natiunea, sau prin optiuni (cum e profesiunea). Acestea sint grupari structurate prin legaturi de solidaritate, de interese impartasite, de activitati comune sau de sentimente conviviale. Comunitatile sint locurile unde se construieste experienta de sine a indivizilor, determinanta pentru viata umana. Aici fiecare om isi insuseste valorile impartasite, obiceiurile sociale, interesele si bunurile colective. De aceea, orice reflectie asupra echitatii drepturilor intr-o societate democratica presupune recunoasterea specificitatii comunitatilor si a uzantelor lor.

Asadar, gindirea comunitarista denunta liberalismul, individualismul si construieste o noua paradigma, bazata pe cautarea binelui extins la nivelul intregii societati, pe proiecte care vizeaza consolidarea vietii comunitare si a legaturilor de solidaritate. Se cauta conditiile unei vieti sociale si politice stabile, unde valorile impartasite s-ar substitui contractelor in realizarea liantului social. Obiectivul e de a reda un loc central comunitatilor, in special in chestiunile privind dreptatea. Filosofia comunitarista „biciuie" egoismul celor individualiste si predica intoarcerea la o societate fondata pe morala colectiva. Aceste comunitati constituie locuri determinante ale dezvoltarii individuale si trebuie sa beneficieze de recunoastere polittica pe masura.

In rindurile miscarii comunitariene exista mai multe tendinte, unele mai conservatoare, altele mai crestin-democrate. Unul dintre principalii reprezentanti ai tendintei conservatoare este Alisdair MacIntyre. Principala sa lucrare, Dupa virtute, tradusa si in limba romana (Humanitas, Bucuresti, 1999), respinge pretentia liberala de a face din om „masura tuturor lucrurilor" si de a-l situa in centrul proiectului democratic. In opinia sa, societatile moderne, focalizate pe drepturile formale ale individului, si-au demonstrat incapacitatea de a defini un „bun comun" susceptibil sa consolideze comunitatea politica. Inchistate in arcanele proceduralismului, ele au pierdut din vedere insusi fundamentul valorilor comune care, in secolul al-XVIII-lea, era stabilit.

Ca si de Tocqueville, MacIntyre denunta riscurile dislocarii corpusului social din fagasul sau, riscuri provocate de slabirea legaturilor sociale, instaurarea discordiei intre comunitati si izolarea crescinda a indivizilor. Mai mult, rolul crescut al dreptului in societatile moderne, departe de a conduce la o mai buna reglare a schimburilor, antreneaza, dimpotriva, o intensificare a confruntarii. Aceasta duce la un nou gen de razboi civil, in care armele sint formate din norme juridice, iar avocatii devin noii infanteristi. Iar dreptul e din ce in ce mai disociat de morala. Devenit prea abstract si menit doar sa protejeze individul impotriva societatii, el nu mai implica nici o datorie fata de comunitate si nu ia in calcul valorile pe care s-au constituit natiunile in secolul al XIX-lea. Gindirea lui MacIntyre este la antipodul filosofiei proceduraliste a lui John Rawls.

In ce priveste libertatea, MacIntyre reia postulatele aristotelice, potrivit carora libertatea nu se reduce la protejarea unui spatiu privat, ci devine realitate atunci cind individul participa din plin la cadrul natural, autentic al unei comunitati. De aceea, o politica buna nu poate fi imaginata decit in cadrul comunitatii. Autorul acorda, de asemenea, un loc central valorilor crestine in organizarea societatii, in primul rind moralei de natura religioasa. Valorile crestine ofera oamenilor norme comune, indemnindu-i spre comportamente virtuoase, dincolo de patimi, in slujba binelui. Ele constituie un fond comun de valori care protejeaza comunitatea de abuzurile individualiste si materialiste.