Gratuitatea ca sfidare

Stilul de limpezimi al lui Vlad Pohila urca dintr-o inocenta originara, are o motivatie mai profunda decit stau sa admita cultura si temperamentul.

Anul trecut, pe la mijlocul lui decembrie, mi se pare, i-am facut o vizita lui Vlad Pohila, la redactie. Nu-l mai vazusem de luni intregi, nici la propozitiile fulgurante pe care le-am trimis, din cind in cind, catre contul sau de mail n-a mai raspuns si eram, marturisesc, oarecum ingrijorat. Stiam de mai demult ca nu se simte tocmai bine si nici prea stralucit - ca tot intelectualul veritabil, aservit vocatiei sale - n-o duce. Episodic, ii mai citeam cite un articol: prin "Literatura si Arta" sau "Timpul. Un stil onest dar precis, bine dedat cu terminologia, apt sa se plieze elegant pe nuante. Ceva - ca sa-mi definesc gindul mai bine - ce poate sa straluceasca fara a epata; sau, daca e cazul, sa fie transant fara a cadea - tara noastra endemica - in suburban.

L-am pizmuit crunt, sincer vorbind, pentru aceasta aptitudine, care deriva nu doar din lecturi si talent (indiscutabil in cazul de fata) si nici deontologic nu se poate explica pina la capat. La mijloc este, am impresia, si o anume atitudine, oarecum inefabila; un soi de bonomie fundamentala, de dinaintea oricarui precept, daca vreti. Si, totodata, o puritate aspra, de stirpe monahiceasca: stilul de limpezimi urca dintr-o inocenta originara, are o motivatie mai profunda decit stau sa admita cultura si temperamentul.

Vlad mi-a dat un teanc de numere mai vechi si mai noi de "Bibliopolis", revista de biblioteconomie si stiinte ale informarii, pe care o redacteaza sub auspiciile Bibliotecii Municipale "B. P. Hasdeu" din Chisinau. N-o gasesti la chiosc (plin, in schimb, cu foi moscovite, majoritatea bulevardiere), dar e mai mult decit o publicatie departamentala, impunind prin calitatea ideilor si printr-o, as spune, excelenta a tonului. A tonului care, parafrazindu-l pe Nicolae Manolescu (criticul se referea la domeniul sau de activitate), face ponderea si seriozitatea unei publicatii.

Le-am parcurs zilele trecute, cu amestecul usor melancolic de curiozitate si frustrare pe care il incerci descoperind post-festum spectacolul unei trecute efervescente. Sint, din 2002, cind a fost inaugurata revista, vreo 30 de numere, format carte (cam in genul celebrei "Drujba narodov" de pe vremuri): teren manos si, probabil, nelipsit de surprize pentru un master solid, ambitionind sa inventarieze cu acribie meandrele efortului cultural in Basarabia ultimului deceniu.

Impresie reconfortanta, si nu doar din survol, de-ar fi sa iau in colimator doar un singur articol, publicat in nr. 2 pe 2009 ca editorial. Cine ar fi admis ca tocmai intr-o perioada atit de turbulenta, cind pina si necuvintatoarele, probabil, s-au nutrit cu anticipate pe piine, se va gasi un om dispus sa reflecteze asupra conditiei si rolului intelectualului (si intelectului) in istorie si a culturii sub vremi? Dar aceasta aparenta gratuitate a preocuparii are, de fapt, ponderea si efectul unei veritabile sfidari; este, in punctul sau de pornire, un memento de proiectat peste capetele infierbintate.

Aleg din multimea de observatii si glose (Vlad Pohila este, dupa Mihai Cimpoi, prima noastra minte enciclopedica) doua idei, in egala masura ingenue si vizionare, si un autoportret indirect (si, probabil, involuntar, nepremeditat). Dupa ce ne spune ca "atrocitatile dintre oameni (...) au pus la grea incercare intelectul uman, in multe cazuri blocindu-l" si ii invoca drept dovada pe tataro-mongoli si turcii selgiugizi, editorialistul conchide ca unul dintre cele mai valoroase aspecte ale intelectului este acela "de amortizor al unor instincte, porniri, manifestari ce contravin firescului relatiilor interumane". Cealalta idee dovedeste un similar curaj al candorii: nu atit "frumosul va salva omenirea", cum zice unul dintre personajele lui Dostoievski, ci "tocmai starea intelectuala va perpetua aceasta omenire". Tot o pledoarie in acest sens este si "omul rafinat in abordari si atitudini, cu un comportament agreabil celor din jur", "omul (de regula) constient si constiincios de ceea ce face", care intelege ca a fi intelectual este "o datorie - si umana, si civica", dar si "un obol", totodata...

Spiritul ardent (si sublim donquijotesc) din subtextul unor asemenea repere ma indreptateste sa cred ca si vocea in pustiu(-ul electoral, cind tocmai aparea numarul amintit al revistei), ca si literele diseminate in golul perceptiei (cine ar avea acum rabdarea sa discute "formarea intelectului"?), ajung, in cele din urma, sa aiba parte de posteritatea jinduita...