Hazardul contrastelor

La Filarmonica, in program, un vivace De Falla cu Nopti in gradinile Spaniei, asteptindu-l la pupitru pe spaniolul de pe afis, un dezirabil infante brunet. Dezamagire: cel cu bagheta e un burtos chel, mai si cu plete albe pe dupa urechi. Distinsa din fotoliul din stinga mea isi si acopera ochii cu mina ei castelana. O fac la rindu-mi. Idiosincrasii.

E stupefiant cum televiziunile mistifica (fara voie?) situatii care, lasate doar in seama justitiei, aceasta le-ar limpezi cit de cit. Cit de cit, pentru ca aici, in justitie, lucrurile apar mistificate (cu voie/fara voie). Incit scenariul general oferit, seara de seara, populatiei aduce cu teatrul absurdului. In care, ce-i drept, noi, romanii, il avem trimis special pe mult simpaticul Ionesco. Daca incerci – dupa emisiunile tv in serial – sa intelegi ceva din furtul armelor de la Ciorogirla, somnul noptii iti va fi cu sigurata agitat. Putin spus agitat. Fie ca inculpatii se strecoara – din instanta in duba – ascunzindu-si fata dupa cite o mineca, fie pledeaza primitiv pentru propria nevinovatie, imaginile televizate incetoseaza si mai mult ce instantele insesi nu reusesc sa clarifice. Daca furtul armelor de la Ciorogirla se mai si suprapune peste povestea de o mie si una de nopti a mult enigmaticului Omar – teribil de uman in imbratisarea nepoteilor -, atunci avem tabloul emblematic al televiziunii, pe care – cu buna stiinta – ne-o asumam. Un pic din plictiseala, un pic din nevroza.

Si, pentru ca tot am pronuntat un nume cu rezonanta sudica, sa mai pronunt unul: Dubai (la carte: Dubayy). Sa mergem la enciclopedie: 1. emirat din Emiratele Arabe Unite, la Gloful Persic; petrol, pescuit de perle. 2. oras in emiratul omonim: financiar, turistic, hoteluri de mare lux, complex de insule artificiale. Ei bine, ignoranta ma obliga sa confund locurile. Oricum, nu pot fi dispretuit intr-atit ca incurc putin lucrurile. Putin e putin spus, pentru ca aici, la Golful Persic, se inalta, proaspat, cea mai inalta cladire din lume. Inaugurata, feeric, mai serile trecute si sfidind deocamdata tot ce tinjeste la asa ceva. Cit orgoliu provocator la aceasta lume araba – avind sub fund mari de petrol – ca sa vexeze, crede ea, o America, oricum hegemonica, ce s-a jucat cu cele mai inalte buildinguri, cind camesoaiele albe inca nu stiau ce au sub pomenitul fund! Nu-i mai bine de noi ca stim doar de deal/vale?

Departe de-a persifla – ignorant – solutii stilistice de-acum ale romanului, ba, fiind extrem de prizat la acestea, nu pot sa nu ma amuz la juxtapunerea – prin pur hazard – a noului cu vechiul. Noul, cu fraza lui frusta, vechiul – cu cea galant ingenua. Intimplator, sub abajur: Fanfan (Fanfan e o fata, nu Fanfan la Tulipe) al francezului Alexandre Jardin (n. 1965) si Curtezana hiperfrancezei Colette (1873-1954). Doua pasaje, din atitea, marcate de obsedanta lubricitate exersata de cei doi. Dar si, mai ales, de expresia atit de diferita de la un secol la altul. „M-am apropiat: intrusul avea sini. Uitindu-ma la aceasta fata imbracata ca o autostopista, am simtit un frison asemanator cu tulburarea ce te cuprinde la vederea unei capodopere" (Fanfan, p. 20). „Inca putin si as fi murdarit-o, celebrind in inima lui amintirea despre ea, numele dulce si frumos pe care nu-l mai rostise in ultimele sase luni, chipul plin de bunatate, aplecat asupra lui, brazdat de doua sau trei riduri mari, grave, ireparabile". Ce refrisanta juxtapunere, nu?

In tramvaiul de Copou – cartier oricum sustras promiscuitatii – unul, cu aer de portar la trecuta Judeteana de partid, imi spune ritos: – Se vede ca-i cartier regal (!), ce cald e-n tramvai! – Nu inteleg ce spui. – N-ai auzit? – Ba, da, dar nu inteleg ce spui. Intelegeam prea bine. E categoria indezirabil specifica de dupa razboi, intr-o Romanie ce si-a pierdut probabil pentru totdeauna vechea demnitate. Acordul general la solutia monarhica – chiar fiind una de stirpe germana – ii oferise tarii statut european, unul de elita, cea din care si proveneau regii. De unde si consimtamintul – aproape religios – al societatii, cu osebire al taranimii, credincioasa lui Dumnezeu si Regelui. Mizerabila infuzie antimonarhica a jumatatii de secol comunist isi pastreaza inca reziduurile. Ce reconfortant e sa vezi – in antiteza – cum oameni din generatia Regelui Mihai – singurul supravietuitor notoriu al dramei razboiului – vin sa-i ureze, la Savirsin, viata lunga. Nu-l ajut pe rasolit sa coboare din tramvai.

Coleg de breasla ieseana, deschizindu-si lunar expozitie. Alin Gheorghiu, inhibantul meu tiz bucurestean, a facut o singura expozitie. Una magistrala. Sint intrebat: – Cind urmatoarea expozitie? – Multumesc.