Caută 
4 MIN
Citind si recenzind curind o noua istorie a literaturii romane, din care a aparut doar prima parte, nu mi-am putut refuza citeva meditatii pe seama acestui proiect. Oare de ce ii bintuie el pe majoritatea exegetilor nostri cu staif? In Occident, astfel de lucruri nu mai prind, oricum, nu garanteaza accesul autorului in mult visatul Olimp al criticii. La noi, dupa Calinescu, a scrie o istorie a literaturii romane, daca e posibil de la origini pina in prezent, a ramas telul suprem, utopia oricarui critic reputat si chiar a oricarui biet publicist. E ca si cum fiecare istoric ar visa sa dea o sinteza a trecutului nostru de la intemeierea provinciei daco-romane pina la caderea lui Ceausescu. Dupa ce critici precum Dumitru Micu, Ion Rotaru, Marian Popa, Alex Stefanescu, Nicolae Manolescu au publicat in ultimii ani istorii ale literaturii care au stirnit interminabile discutii, genul pare a fi intrat, paradoxal, intr-o eclipsa din care nu cred ca va mai iesi. Eu unul cred (si am si scris, acum un an si ceva) ca tentativa esuata a lui Manolescu marcheaza declinul unui gen care isi pastrase, in cultura noastra, o anacronica autoritate. Eu cred ca e un semn ca ne indreptam catre normalitate. Istoriile unor epoci delimitate, eventual tratatele colective au sorti de izbinda, dar o sinteza de autor care sa acopere pertinent o intreaga literatura, sa-i traseze articulatiile, sa-i impuna ierarhia valorica si care sa nu arunce la cos un intreg fundal de pe care se ridica piscurile nu mai e posibila azi. Atunci cind va mai fi folosit, acest titlu va acoperi lucrari cu un asumat caracter didactic, de uz scolar, asa cum, de altfel, s-a si impus el prin secolul al XIX-lea.
Cum sustin cele de mai sus? Am sa aleg un caz special, de care sint, prin natura meseriei, mai apropiat. Fiecare perioada a literaturii romane pretinde o specializare aparte, in special ceea ce numim literatura veche e un domeniu aproape diferit de studierea literaturii moderne, incepind cu secolul al XIX-lea. Cum s-ar mai putea scrie o istorie a literaturii vechi? E imposibil ca temerarul care s-ar incumeta sa mai viziteze inceputurile literaturii noastre sa mai tinteasca exhaustivitatea. De altfel, a-i pretinde asa ceva ar fi, astazi, prea mult: dupa ce, la inceputul, respectiv la jumatatea veacului trecut cei doi carturari (urmati, imediat, de altii, precum Sextil Puscariu, P.P. Panaitescu, St. Ciobanu, Dan Simionescu si, dupa razboi, de I.C. Chitimia, George Ivascu, Al. Dutu, Dan Horia Mazilu, Elvira Sorohan, Eugen Negrici, Doina Curticapeanu, Catalina Velculescu) au destelenit terenul, e greu sa mai calci pe un teritoriu nebatatorit. Ceea ce mai tine de amprenta personala a cercetatorului este atitudinea, metoda, modul de raportare la un trecut care inca nu si-a cistigat cu totul un statut similar cu al altor epoci ale literaturii noastre. De ce sa nu o recunoastem, ceea ce numim, din inertie, cu o sintagma din ce in ce mai perimata, "literatura veche" nu doar ca stirneste cititorului obisnuit o retinere, dar reprezinta si o provocare la care putini istorici ai literaturii raspund. E un domeniu delicat, care pretinde cunostinte stratificate si care, acesta e adevarul, nu prea mai intereseaza la noi decit in cercuri din ce in ce mai restrinse. In plus, critica la zi este infinit mai facila decit aprofundarea lui Cantemir, sa spunem, si iti ofera si mult mai multe avantaje imediate, dintre care notorietatea nu o fi chiar cea din urma. Asa stind lucrurile, nu pot decit sa ma bucur in timp ce ma mira sa vad ca in urma unor critici si cercetatori precum cei numiti mai sus mai vin tineri cu stiinta de carte si cu interes pentru cultura noastra veche (cu riscul de a trece sub tacere contributii notabile, amintesc macar doua nume: Gabriel Mihailescu si Laura Zavaleanu).
Dincolo de asta, apar si probleme mai sensibile. Paul Zumthor a impus o teorie care la noi nu prea a prins: "tocmai viziunea despre lume a epocii este cea care impune caracteristicile literaturii medievale". Prin urmare, devine obligatorie o profunda cunoastere a contextului istoric, cultural al epocii care a generat textele analizate. De regula, noi citim vechile texte prin prisma sensibilitatii noastre, a cunoasterii noastre, a modului nostru de a ne raporta la o realitate pe care, sigur, medievalii o percepeau in mod diferit. Siluim cumva aceste texte si le obligam sa raspunda unor exigente care nu tin de natura lor. Una dintre principalele prejudecati care pornesc din aceasta denaturare prin lectura a unor texte vechi este asa-numita valoare estetica a cutarei opere. Critica noastra a ramas cu acest fix: ea cere oricarui text sa treaca examenul fara criterii precise al evaluarii estetice. Or, ce insemna valoare estetica pentru medievali? Mai mult decit atit, ce insemna gratuitatea actului artistic? Intotdeauna literatura (de fapt, ceea ce obisnuim noi sa numim literatura, pentru cei vechi termenul avea o cu totul alta rezonanta) a fost chezasa unor valori socotite superioare (de ordin religios, spiritual, national, istoric, identitar etc.) Daca reiau unele ipoteze care au mai circulat timid, o fac pentru a atrage atentia ca e nevoie de competente specifice atunci cind avem de a face cu texte vechi. O astfel de opera trebuie inscrisa in contextul cultural care a generat-o. Or, contextul acesta cultural depinde de cel istoric. De aceea, o lectura adecvata a textelor vechi este obligatoriu una profesionista. Cu atit mai mult o istorie a literaturii nu poate opera, atunci cind are de a face cu opere din epoci atit de diferite, doar cu laxul criteriu "imi place-nu-mi place". Acesta este unul din pacatele grele ale amintitei Istorii critice a lui Nicolae Manolescu.
